Neoliberalismul și criza educației în România. Sau despre „școala-tarabă” și despre dispariția statului-națiune

Mircea Platon, „Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc”, editura Ideea Europeană, București, 2020, 462 p.

Uneori mi se pare că românii urăsc România. Alteori am impresia că situația este mult mai rea, că nu ura, ci disprețul caracterizează relația lor cu propria țară și cu concetățenii. Țării îi zic „Românica”, o batjocoresc, o ocăresc, o iau în zeflemea. Oamenilor le zic „popor vegetal”,  caracterizat de „puturoșenia abisală a sufletului românesc”, o „mămăligă românească incapabilă să explodeze”, cu „profil psihologic feminin”, în stare doar „să-și țină capul plecat”. Nici în sufletul, nici în mintea lor nu încape îndoială că țară mai rea și popor mai infam nu există. Cea mai banală întâmplare, cea mai comună experiență de viață, cea mai simplă dezamagire le confirmă această presupusă stare de fapt și le (re)legitimează convingerile și generalizările că „așa e în România” (corupție, mizerie, prostie, incultură, lipsă de civilitate etc.), spre deosebire de alte „țări civilizate” în care e altminteri, adică exact pe dos, și că așa sunt românii (corupți, nespălați, needucați, necivilizați, știrbi, puturoși, habotnici etc.), spre deosebire de restul lumii, unde toți sunt niște minunați. Sunt gunoaie pe stradă? E iarba netunsă în parc? A smuls furtuna un copac din rădăcini? E un polițist corupt? Au câștigat alegerile unii cu care ei nu sunt de acord? Și-a plagiat cineva teza de doctorat? Au așteptat prea mult autobuzul? Nu le-a zâmbit funcționarul de la ghișeu? Cea mai prozaică chestiune le confirmă cât de răi și proști sunt românii și cum au ei „țara pe care o merită”, i.e. la fel de proastă și de rea. Sigur, „așa sunt românii” și „ așa e România” , cu excepția celor care emit asemenea „judecăți de valoare”, ei fiind, firește, și civilizați, și educați, și harnici, și spălați pe dinți, ei nemeritând deci țara pe care o au. Mi se pare, așadar, că unicul lucru care ne mai unește pe noi ca națiune este, dacă nu ura, atunci disprețul față de propria noastră țară și față de semenii noștri români.

Nicio dispută în „Trecuturi în dispută”. Sau despre un titlu înșelător

Recenzie: Eleonora-Maria Popa, „Trecuturi în dispută. Regimul comunist din România în literatura istorică din perioada 1990-2015”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2020, 307 pagini.

Sub semnătura Eleonorei-Mariei Popa, la editura Argonaut din Cluj-Napoca, a apărut recent volumul „Trecuturi în dispută. Regimul comunist din România în literatura istorică din perioada 1990-2015”. Lucrarea are la bază teza de doctorat susținută de autoare în anul 2018 la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba-Iulia.

Supratitlul („Trecuturi în dispută”) sugerează că lucrarea ar fi legată de disputele din istoriografia dedicată regimului comunist, că ar exista „trecuturi” pe care autorii le dispută. Subtitlul („Regimul comunist din România în literatura istorică din perioada 1990-2015”) sugerează că obiectul studiului este „literatura istorică”, adică literatura de specialitate, științifică, specifică domeniului științific istorie, publicată între 1990 și 2015, pe tema „regimului comunist”.  Am fi îndreptățiți, așadar, să ne așteptăm la o carte despre controversele istoriografice privitoare la regimul comunist din România. Din păcate, așa cum se poate vedea cu ușurință încă de la primele pagini, conținutul nu justifică nicicum titlul incitant.

Identitatea națională, Uniunea Europeană și eroarea terțului exclus. Gânduri de lectură

Recenzie: Vasile I. Schipor, Calendare și almanahuri românești din Bucovina (1811-1918).  Contribuția lor la propășirea cultural-națională a românilor bucovineni, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2016, 794 p.

Început ca un proiect eminamente economic, care țintea spre o piața economică unică, Uniunea Europeană (UE) s-a îndepărtat atât de mult de scopul inițial, încât astăzi se visează stat federal cu o armată comună. Oficial, UE este o uniune de state suverane. Practic însă suveranitatea națională aproape că nu există și sunt voci care se întreabă dacă nu cumva federalizarea s-a realizat deja. UE are astăzi steag, imn, o zi (a Europei), o politică de apărare comună, o politică externă și de securitate comună, președinți cu puteri și influență incredibile (ai Comisiei, Consiliului, Parlamentului). UE a încercat la un moment dat chiar adoptarea unei constituții unice. Legislația UE precede legislația națională și există chiar o Curte de Justiție care se asigură că statele membre nu ies din rând. Deciziile se iau cu vot majoritar, foarte puține fiind domeniile unde votul unanim este încă acceptat și necesar, precum politica externă și de securitate unică. Spre exemplu, în cel mai bun caz, 15 membri ai Consiliului UE, reprezentând 65% din populația uniunii, pot lua decizii obligatorii pentru toate statele membre, iar dacă un membru al Parlamentul European dorește să ridice o problemă politică, acestuia i se acordă cel mult un minut pentru a se exprima.

Cum apare un geniu? Viața revoluționară a lui Jean-François Champollion

Recenzie: Andrew Robinson, Cracking the Egyptian code. The revolutionary life of Jean-François Champollion, Thames & Hudson, 2012, 272 pp.

Istoria civilizațiilor antice are încă multe secrete și mistere. Savanții s-au pus de-acord asupra unor subiecte, dar altele încă trezesc controverse înverșunate. Privind lucid în urmă, este înțelept să acceptăm că multe dintre adevărurile certe ale științei actuale vor deveni la un moment dat desuete și vor fi înlocuite de alte și alte certitudini științifice, mai rezistente în fața timpului, poate, sau poate mai fragile.

De unde venim şi încotro ne îndreptăm? ,,În şalvari şi cu işlic…”, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, ,,În şalvari şi cu işlic: Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Humanitas, 2011

Publicat pentru prima dată în 2004, volumul ,,În şalvari şi cu işlic: Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea” i-a adus autoarei, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, o serie de importante premii, între care premiul Prometeus al revistei România Literară, premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române sau premiul de debut al Uniunii Scriitorilor.

Noul guvern de tehnocrați și scandalul de la Academie

Noul vicepremier al României, Vasile Dâncu, „un reputat sociolog și profesor universitar”, a făcut parte din comisia care în primăvara lui 2014 a selectat grupul țintă în proiectul POSDRU  „Pluri şi interdisciplinaritate în programe doctorale şi post-doctorale” (POSDRU/159/1.5/S/141086).

Felul în care a fost organizat acest concurs de către Institutul pentru Cercetarea Calității Vieții (ICCV) împreună cu partenerii săi a fost contestat puternic încă de atunci, inclusiv de mine.

Din producţia ştiinţifică a ICCV. Episodul I: Dr. Radu Predoiu

Am promis că voi urmări cu sfinţenie producţia ştiinţifică rezultată din proietul POSDRU „Pluri și interdisciplinaritate în programe doctorale și post-doctorale” (ID 141086), derulat de Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii (ICCV). Iată că mă ţin de cuvânt.

Dr. Predoiu Radu-Andrei, afiliat Universităţii Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport (UNEFS), instituţie parteneră, a obţinut o bursă postdoctorală în cadrul acestui proiect. Din CV-ul domniei sale, aflăm că tânărul domn Predoiu (31 de ani) este „cadru didactic” la UNEFS, unde „predă” psihologia sportului şi psihopedagogie. Mai aflăm despre domnul Predoiu că este psiholog şi că la un moment dat a fost şi antrenor de tenis. Este licenţiat în psihologia, are un doctorat în psihologie (din 2012). Are şi carnet de antrenor.      

Sofi Oksanen şi „Ziua când au dispărut porumbeii”. O recenzie

Sofi Oksanen, „Ziua când au dispărut porumbeii”, Polirom, 2013.

O dublă dezamăgire însoţeşte această lectură. Prima ţine de performanţa scriitoarei. Cea de-a doua este legată de traducerea stângace, pe care totuşi Polirom a considerat de cuviinţă să o publice.

Educaţia de ieri şi de azi. Studiu de caz: Elena Farago

Cine nu a auzit de „Căţeluşul şchiop”, de „Gândăcelul”, de „Bondarul leneş”, de „Sfatul degetelor”, de „Motanul pedepsit”, de „Tanu” şi de multe alte poezii ale Elenei Farago? Cine nu a învăţat în copilăria mai fragedă sau mai puţin fragedă pe de rost aceste poezii? Cine nu a citit propriilor copii aceste versuri? Cine nu le-a auzit recitate la serbarea de la grădiniţă sau de la şcoală? Cred că foarte puţini dintre noi.

Am o nepoţică ce va împlini peste vreo două luni trei ani. Este mare amatoare de poveşti şi poezii citite de oricine. Ieri mi-a venit şi mie încă o dată rândul. Copilul şi-a ales din raft Căţeluşul şchiop şi alte poezii, Editura Roxel Cart, Bucureşti, 2011, 48 de pagini (ediţia a doua, ilustraţii de Dana Popescu). Am avut astfel ocazia să-mi amintesc cât de nepotrivite sunt astăzi multe dintre versurile Elenei Farago, cât de rău pot ele face copiilor noştri.  

Larry Watts şi Planul Valev: o singură notă de lectură

În deja faimoasa lucrare Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România (Editura Rao, 2012, 800 de pagini ), Larry Watts scrie la pagina 249 că Planul Valev a fost „acerb criticat” în timpul Şedinţei Plenare a CC a PMR din aprilie 1964 – cea care s-a încheiat cu adoptarea vestitei „Declaraţii de independenţă” faţă de Moscova.[1] Cu încăpăţânare şi hotărâre, am citit şi recitit întreaga stenogramă a celor opt zile de Plenară (15-22 aprilie 1964)[2], dar nu am reuşit să găsesc nici măcar o singură referire la Planul Valev. Atât!

---

[1] Din păcate, nu reiese din volum ce sursa a folosit Watts când a scris aşa ceva.

[2] Publicată în Florian Banu, Liviu Ţăranu, Aprilie 1964. ‘Primăvara de la Bucureşti’. Cum s-a adoptat ‘Declaraţia de independenţă’ a României, Bucureşti, Enciclopedică, 2004