Nu vrem portocale! Sau despre criza de la Arhivele Naționale

Arhivele Naționale ale României (ANR) pun la cale opriprea accesului cercetătorilor și cetățenilor la documentele istorice pe care le dețin. Pretextul este că sunt documente „clasificate ”. Au fost, adică, clasificate de creatorii lor, indiferent cine sunt acești creatori (precum CC al PCR) sau în ce an au fost documentele respective create și clasificate (în 1952, de exemplu). Decizia, anunțată la 26 mai 2022, a fost luată de conducerea ANR în urma unui raport secret al unui serviciu la fel de secret din Ministerul Afacerilor Interne, minister sub tutela căruia se află ANR din 1951.

Peste 1600 de cetațeni am semnat o scrisoare deschisa de protest, în care situația este explicată pe larg. Am trimis apoi scrisoarea și lista de semnături la parlament si diferite comisii parlamentare, la guvern și MAI, la administrația prezidențială și, mai presus de toate, la Arhivele Naționale. Am primit răspunsuri fie în sensul că problema semnalată nu e de competența entității respective, fie în sensul că instituția în cauză a trimis mai departe scrisoarea noastră. Mai departe, adică la ANR. De la ANR, nici un răspuns, încă.

Însă, faptul că toate aceste instituții trimit petiția către ANR arată că soluția este, de fapt, la ANR, nu?

Istoria a fost prezentată, pe scurt, și de mine (cât am princeput din ea), și de Dorin Dobrincu (aici sau aici) și de Cătălin Botoșineanu  (aici  sau aici), și de alții.

Între timp, tot felul de discuții și de idei, iar spiritele uneori s-au mai încins (inclusiv în cazul meu). Unii caută vinovați, alții se dezvinovățesc. Unii caută soluții, alții se lamentează că soluții, de fapt, nu există. Unii înjură în privat, dar fac complimente în public. De toate, pentru toți.

Recent, am ajuns să cred ca soluția cea mai simplă și rapidă ar fi un HG de declasificare în bloc a tuturor documentelor istorice deținute de ANR și create până la 31 decembrie 1989, indiferent de creatorul lor, iar după declasificare să se aplice termenele de dare în cercetare din Legea Arhivelor 16/1996 — după modelul oferit de Arhivele de la Ministerul Afacerilor Externe (HG 33/2019 și HG 1201/2012).

HG 33/2019  spune așa:

„Articolul 1: Se aprobă declasificarea documentelor elaborate anterior datei de 31 decembrie 1989 de persoane juridice de drept public sau privat și aflate în fondul arhivistic al Ministerului Afacerilor Externe.

Articolul 2: Consultarea documentelor care conțin informațiile declasificate prevăzute la art. 1 se realizează în conformitate cu prevederile art. 28 și 30, precum și ale anexei nr. 6 la Legea Arhivelor Naționale nr. 16/1996, republicată.

Articolul 3: În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei hotărâri, Ministerul Afacerilor Externe va publica lista persoanelor juridice de drept public sau privat care au elaborat documentele declasificate potrivit art. 1.”

Lista menționată la articolul 3 este aici și ea cuprinde creatori de documente istorice de dinainte de 31 decembrie 1989, precum  toate ministerele, Ministerul Comerțului Exterior, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Muncii, Ministerul de Interne, Ministerul de Finanțe, Secretariatul General al Consiliului de Miniștri, Partidul Comunist Român, Comitetul Central, Cancelaria CC al PCR, Banca Națională, Banca Română de Comerț Exterior, Secția Relații Externe a CC al PCR etc.  

Și am întrebat și eu: De ce nu se poate aplica această soluție de la Arhivele MAE și în cazul ANR? Un HG rapid, care să declasifice toate documentele istorice deținute de ANR, create până la 31 decembrie 1989, urmată de o lista a creatorilor. Adică, exact soluția MAE din HG 33/2019.

Mi s-a răspuns că MAE a declasificat doar documente create de MAE sau că respectivii creatori de documente declasificate de MAE prin HG 33/2019 azi nu mai există. E limpede însă că nu acesta e cazul, aici, după cum se vede clar în lista menționată.

Apoi, mi s-a spus că ANR nu se compară nici cu Arhivele MAE, nici cu alte arhive, nici cu unele ministere. Dar eu iar întreb: cum e posibil ca un document creat de Ministerul Comerțului Exteror în 1987 sau unul creat de Cancelaria CC al PCR în 1952 să fie declasificat la Arhivele MAE și dat la cercetare, dar același document, la ANR, să fie clasificat și oprit de la cercetare? Ce e de priceput aici?  

Mi s-a mai spus ca sunt chestiuni prea tehnice, prea complicate, prea greu de priceput. Adică, cetățeanul, cum ar veni, e cam imbecil, nu pricepe, nu e capabil să înțeleagă, se bagă în probleme prea grele pentru el. Bine-bine, admit că nu cunosc,  nu știu, nu înțeleg. Dar atunci să-mi explice și mie cineva, dar să-mi explice rațional, cu argumente, cu exemple, să-mi răspundă la întrebări, oricâr ar fi ele de stupide, că de-aia sunt funcționari publici, în slujba cetățeanului, nu?

Sau, dacă stau bine și mă gândesc, în fond nici nu vreau și nici nu trebuie să pricep eu. Nici nu mă interesează toate chestiile tehnice și complexe pe care le răsucesc specialiștii pe toate fețele. Să analizeze ei ce doresc, iar nouă, cetățenilor, să ne dea o soluție, una clară, concretă, imediată, cuprinzătoare, ca să avem acces la toate documentele istorice deținute de ANR, create până la 31 decembrie 1989, indiferent de creator. Numai că, eu am auzit până acum doar două lucruri: 1. că eu nu mă pricep și 2. că ei n-au soluții, că de fapt nici nu există soluții, iar decizia din 26 mai e aici ca să rămână.

Mai zic unele voci că sunt prea multe probleme conexe în cazul astă și că nu trebuie să ne grăbim, că e nevoie de timp, de dezbateri, de proceduri parlamentare, de altă lege a arhivelor, de alt statut al arhivistului etc. Nu mă mai interesează, nu mai vreau să știu! Deocamdată.  Oricum, am stabilit deja că nu pricep. Vreau soluție imediată pentru chestiunea de bază, care arde acum, adică acces imediat la documentele istorice, deținute de ANR, indiferent că sunt clasificate sau nu, indiferent cine și când le-a creat până la data de 31 decembrie 1989. Doar nu vrem să rezolvăm acum toate problemele arhivelor, tot ce n-am rezolvat în 32 de ani?! Mă tem că, dacă urmărim prea multe obiective, nu vom obținem de fapt nimic. Dacă urmărim un singur obiectiv, simplu, clar — declasificarea în bloc după modelul de la MAE, atunci poate șansele de reușită sunt ceva mari… După aceea, ne ocupăm pe îndelete și de restul. 

Deși ANR n-au zis nimic oficial până acum, au transmis pe diverse căi că „lucrează” și că pregătesc un HG. Zvonul spune că ar fi vorba de un HG de declasificare, dar numai până în 1972. Și întreb și eu, iar, de data asta ca în jocul de copii cu portocalele: de ce 1972 și nu 1971? De ce 1972 și nu 1973? De ce 1972 și nu 31 decembrie 1989? Să aibă legătură anul 1972 cu anexa 6 din Legea 16/1996? Dar dacă are, care e? În orice caz, eu nu vreau de la ANR portocola asta cu declasificarea până la 1972. Aștept declasificarea până la 31 decembrie 1989, inclusiv. Și, dacă soluții mai bune la ANR nu sunt, de ce nu se folosește precedentul creat de Arhivele MAE cu HG 33/2019?

 

Se încearcă intens oprirea accesului la arhivele istorice ale comunismului. Se va reuși?

În primele articole publicate pe acest blog, acum foarte mulți ani, mă plângeam de accesul limitat și discriminatoriu la documentele istorice deținute de Arhivele Naționale ale României (ANR). De atunci, situația la ANR s-a îmbunătățit considerabil — sigur, mai e mult până departe, dar noi, cei care știm cum era cândva, nu puteam fi decât relativ mulțumiți, cred.  Între timp, a început un asalt straniu asupra arhivelor din toată țara și, sub pretextul „respectării măsurilor cu privire la protecția informațiilor clasificate”, se încearcă oprirea sine die a accesului cetățenilor la arhivele istorice ale comunismului (și nu numai). Spun sine die, căci noile dispoziții zic că, înainte de a fi adusă la sala de studiu, fiecare pagină de dosar trebuie verificată din punctul de vedere al „conținutului” și, dacă acest „conținut” nu va fi satisfăctor, dosarul nu mai ajunge la cercetător vreodată… De aceea, m-am alăturat unui protest colectiv împotriva limitării accesului cercetătorilor și cetățenilor la documentele istorice din Arhivele Naționale.  Toată istoria este explicată aici. Cine vrea să semneze protestul o poate face aici.

 

Neoliberalismul și criza educației în România. Sau despre „școala-tarabă” și despre dispariția statului-națiune

Mircea Platon, „Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc”, editura Ideea Europeană, București, 2020, 462 p.

Uneori mi se pare că românii urăsc România. Alteori am impresia că situația este mult mai rea, că nu ura, ci disprețul caracterizează relația lor cu propria țară și cu concetățenii. Țării îi zic „Românica”, o batjocoresc, o ocăresc, o iau în zeflemea. Oamenilor le zic „popor vegetal”,  caracterizat de „puturoșenia abisală a sufletului românesc”, o „mămăligă românească incapabilă să explodeze”, cu „profil psihologic feminin”, în stare doar „să-și țină capul plecat”. Nici în sufletul, nici în mintea lor nu încape îndoială că țară mai rea și popor mai infam nu există. Cea mai banală întâmplare, cea mai comună experiență de viață, cea mai simplă dezamagire le confirmă această presupusă stare de fapt și le (re)legitimează convingerile și generalizările că „așa e în România” (corupție, mizerie, prostie, incultură, lipsă de civilitate etc.), spre deosebire de alte „țări civilizate” în care e altminteri, adică exact pe dos, și că așa sunt românii (corupți, nespălați, needucați, necivilizați, știrbi, puturoși, habotnici etc.), spre deosebire de restul lumii, unde toți sunt niște minunați. Sunt gunoaie pe stradă? E iarba netunsă în parc? A smuls furtuna un copac din rădăcini? E un polițist corupt? Au câștigat alegerile unii cu care ei nu sunt de acord? Și-a plagiat cineva teza de doctorat? Au așteptat prea mult autobuzul? Nu le-a zâmbit funcționarul de la ghișeu? Cea mai prozaică chestiune le confirmă cât de răi și proști sunt românii și cum au ei „țara pe care o merită”, i.e. la fel de proastă și de rea. Sigur, „așa sunt românii” și „ așa e România” , cu excepția celor care emit asemenea „judecăți de valoare”, ei fiind, firește, și civilizați, și educați, și harnici, și spălați pe dinți, ei nemeritând deci țara pe care o au. Mi se pare, așadar, că unicul lucru care ne mai unește pe noi ca națiune este, dacă nu ura, atunci disprețul față de propria noastră țară și față de semenii noștri români. Continue reading

Cenaclul Flacăra. Despre o controversă istoriografică și nu numai…

Recenzie: Alexandru Mamina, Cenaclul Flacăra. Istorie, cultură, politică, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2020

La editura Cetatea de Scaun din Târgoviște, a apărut recent un volum dedicat Cenaclului Flacăra. Semnat de istoricul Alexandru Mamina și purtând titlul Cenaclul Flacăra. Istorie, cultură, politică, volumul a primit și recenzii pozitive, dar și critici aprinse. În unele medii online, critica a depășit uneori limitele decenței și a luat forma unor atacuri vulgare la adresa autorului, comentatorii recunoscând însă candid că n-au citit de fapt cartea.

Lăsând deoparte cronicile pozitive, în versiunile negative și în comentariile online s-a spus despre autor că este un „diletant profesional” – vasăzică, nu are pregătirea necesară ca să se pronunțe asupra subiectului. Unii au afirmat că este prea bătrân ca să poată aborda tema „corect”, că aparține „generației vechi”, fiind deci corupt de propaganda și ideologia comunistă. Alții i-au reproșat că este prea tânăr și, prin urmare, n-a cunoscut realitatea atroce a comunismului – și cum poate cineva, oare, să analizeze o perioadă istorică pe care n-a trăit-o sau pe care a cunoscut-o prea puțin?! S-a mai spus că autorul susține și justifică regimul criminal al lui Nicolae Ceaușescu, că îl lăudă pe Adrian Păunescu și Cenaclul Flacăra, comunismul național și naționalismul ceaușist. Despre carte s-a zis că este „foarte slabă”, că „nu se poate înțelege ce a vrut autorul să spună”, că prea multe pagini ale volumului sunt dedicate unui tabel și unor transcrieri de poezii, cântece și interviuri cu foști membri ai cenaclului, în vreme ce numărul paginilor dedicate analizei ar fi, prin comparație, prea puține. Așadar, autorul a fost ridiculizat că a numărat cântece și poezii de către unii care i-au numărat la rândul lor paginile. Continue reading

The European socialist countries’ strategy of engagement with the West and the European Economic Community in the long 1970s

In September 2020, Routledge published  European Socialist Regimes’ Fateful Engagement with the West, National Strategies in the Long 1970s, edited by Angela Romano and Federico Romero.

This edited volume analyses European socialist countries’ strategy of engagement with the West and the European Economic Community in the long 1970s. Continue reading

Breaking the CMEA hold: Romania in search of a ‘strategy’ towards the European Economic Community, 1958–1974

I have 50 free online copies of my article to share with you. Thank you!

https://www.tandfonline.com/eprint/VTUYZPJ3AA6MRFTKGNKH/full?target=10.1080/13507486.2019.1694492

Breaking the CMEA hold: Romania in search of a ‘strategy’ towards the European Economic Community, 1958–1974 in European Review of History: Revue européenne d’histoire,  Online December 2019, DOI: 10.1080/13507486.2019.1694492, Volume 27, 2020, Issue 4, pp. 494-526.

This article analyses Cold War Romania’s conceptualization of its relations with the European Economic Community (EEC) and its struggle to influence the policy of the Council for Mutual Economic Assistance (CMEA) towards the EEC in a way compatible with Bucharest’s interests. Addressing a significant historiographical gap, in a sense, this study investigates the origins of Romania–EU relations. Multi-archival in approach, it argues that the period between 1969 and 1974 represents the formative years of Romania–EEC relations. Exploring the political rationale behind Romania’s attitude towards the Common Market, the article finds that the country’s ‘strategy’ in this respect had three main characteristics: it was pragmatic, active and, to some point, adaptive; drawing heavily from Romania’s previous position, it took shape in the early 1970s; and, although it seemed to focus on the commercial aspects of relations, it reflected a far more complex interaction between the two political and social systems than previously acknowledged.

Nicio dispută în „Trecuturi în dispută”. Sau despre un titlu înșelător

Recenzie: Eleonora-Maria Popa, „Trecuturi în dispută. Regimul comunist din România în literatura istorică din perioada 1990-2015”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2020, 307 pagini.

Sub semnătura Eleonorei-Mariei Popa, la editura Argonaut din Cluj-Napoca, a apărut recent volumul „Trecuturi în dispută. Regimul comunist din România în literatura istorică din perioada 1990-2015”. Lucrarea are la bază teza de doctorat susținută de autoare în anul 2018 la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba-Iulia.

Supratitlul („Trecuturi în dispută”) sugerează că lucrarea ar fi legată de disputele din istoriografia dedicată regimului comunist, că ar exista „trecuturi” pe care autorii le dispută. Subtitlul („Regimul comunist din România în literatura istorică din perioada 1990-2015”) sugerează că obiectul studiului este „literatura istorică”, adică literatura de specialitate, științifică, specifică domeniului științific istorie, publicată între 1990 și 2015, pe tema „regimului comunist”.  Am fi îndreptățiți, așadar, să ne așteptăm la o carte despre controversele istoriografice privitoare la regimul comunist din România. Din păcate, așa cum se poate vedea cu ușurință încă de la primele pagini, conținutul nu justifică nicicum titlul incitant. Continue reading

Despre criza din educație

Am scris pentru Observator Cultural un material despre Criza din sistemul educațional și despre rezultatele obținute de elevi la evaluările naționale standardizate.

Se discută iar despre rezultatele, în general, slabe obținute de elevii claselor a VIII-a la Evaluările Naționale. Și se discută încă o dată despre diferențele majore dintre rural și urban. Testele PISA, rezultatele de la examenul de Bacalaureat, simulările pentru clasele a VII-a sau a XI-a, Evaluările Naționale aplicate claselor a II-a, a IV-a, a VI-a sînt, de regulă, tot atîtea prilejuri să observăm aceleași și aceleași probleme: note mici și foarte mici,  absenteism, abandon, dezastrul din școlile de la țară.

Continue reading…

Intelectualii în slujba lui Ceaușescu. Sau despre „nefericitul amestec dintre știință și politică”

Recenzie: Cosmin Popa, Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989), Litera, București, 2018, 352 p.

Problema rolului intelectualului în societate a fost dintotdeauna complicată. Pentru unii, intelectualul este persoana care deține, prin educație și instrucție, cunoaștere într-un anumit domeniu științific și care, prin activitatea sa, fie menține domeniul la nivelul existent, fie contribuie la dezvoltarea acestuia. Pentru alții, pe lângă cunoașterea propriului domeniu științific, intelectualul trebuie să posede cultură și virtuți morale precum cinste, onestitate, altrusim, respect pentru adevăr, pentru muncă și pentru semeni, trebuie să fie un exemplu pentru societate și să-și asume datoria morală de a educa masele. Continue reading

Opoziția din interior. România și politicile CAER față de CEE, 1957-1989, volumul 1

Opoziția din interior. România și politicile CAER față de CEE (1957-1989), vol. 1, Cetatea de Scaun, Târgoviste, 2019, 336 de pagini, ISBN: 9786065374584.

Această lucrare investighează modul în care România a blocat încercările Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) de a formula și adopta o poziție comună față de Comunitatea Economică Europeană (CEE sau Piața Comună), o problemă în general ignorată de bogata literatură de specialitate dedicată activității României în CAER.

Explorând atât situații de opoziție, cât și situații de non-opoziție, volumul pune sub semnul întrebării teza generală a distanțării de Moscova, teză care nu poate explica de ce opoziția României față de CAER și față de Pactul de la Varșovia s-a manifestat doar uneori. Se propune astfel o nouă paradigmă interpretativă, capabilă să explice alegerile de politică externă ale României postbelice, în general.