Nu vrem portocale! Sau despre criza de la Arhivele Naționale

Arhivele Naționale ale României (ANR) pun la cale opriprea accesului cercetătorilor și cetățenilor la documentele istorice pe care le dețin. Pretextul este că sunt documente „clasificate ”. Au fost, adică, clasificate de creatorii lor, indiferent cine sunt acești creatori (precum CC al PCR) sau în ce an au fost documentele respective create și clasificate (în 1952, de exemplu). Decizia, anunțată la 26 mai 2022, a fost luată de conducerea ANR în urma unui raport secret al unui serviciu la fel de secret din Ministerul Afacerilor Interne, minister sub tutela căruia se află ANR din 1951.

Peste 1600 de cetațeni am semnat o scrisoare deschisa de protest, în care situația este explicată pe larg. Am trimis apoi scrisoarea și lista de semnături la parlament si diferite comisii parlamentare, la guvern și MAI, la administrația prezidențială și, mai presus de toate, la Arhivele Naționale. Am primit răspunsuri fie în sensul că problema semnalată nu e de competența entității respective, fie în sensul că instituția în cauză a trimis mai departe scrisoarea noastră. Mai departe, adică la ANR. De la ANR, nici un răspuns, încă.

Însă, faptul că toate aceste instituții trimit petiția către ANR arată că soluția este, de fapt, la ANR, nu?

Istoria a fost prezentată, pe scurt, și de mine (cât am princeput din ea), și de Dorin Dobrincu (aici sau aici) și de Cătălin Botoșineanu  (aici  sau aici), și de alții.

Între timp, tot felul de discuții și de idei, iar spiritele uneori s-au mai încins (inclusiv în cazul meu). Unii caută vinovați, alții se dezvinovățesc. Unii caută soluții, alții se lamentează că soluții, de fapt, nu există. Unii înjură în privat, dar fac complimente în public. De toate, pentru toți.

Recent, am ajuns să cred ca soluția cea mai simplă și rapidă ar fi un HG de declasificare în bloc a tuturor documentelor istorice deținute de ANR și create până la 31 decembrie 1989, indiferent de creatorul lor, iar după declasificare să se aplice termenele de dare în cercetare din Legea Arhivelor 16/1996 — după modelul oferit de Arhivele de la Ministerul Afacerilor Externe (HG 33/2019 și HG 1201/2012).

HG 33/2019  spune așa:

„Articolul 1: Se aprobă declasificarea documentelor elaborate anterior datei de 31 decembrie 1989 de persoane juridice de drept public sau privat și aflate în fondul arhivistic al Ministerului Afacerilor Externe.

Articolul 2: Consultarea documentelor care conțin informațiile declasificate prevăzute la art. 1 se realizează în conformitate cu prevederile art. 28 și 30, precum și ale anexei nr. 6 la Legea Arhivelor Naționale nr. 16/1996, republicată.

Articolul 3: În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei hotărâri, Ministerul Afacerilor Externe va publica lista persoanelor juridice de drept public sau privat care au elaborat documentele declasificate potrivit art. 1.”

Lista menționată la articolul 3 este aici și ea cuprinde creatori de documente istorice de dinainte de 31 decembrie 1989, precum  toate ministerele, Ministerul Comerțului Exterior, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Muncii, Ministerul de Interne, Ministerul de Finanțe, Secretariatul General al Consiliului de Miniștri, Partidul Comunist Român, Comitetul Central, Cancelaria CC al PCR, Banca Națională, Banca Română de Comerț Exterior, Secția Relații Externe a CC al PCR etc.  

Și am întrebat și eu: De ce nu se poate aplica această soluție de la Arhivele MAE și în cazul ANR? Un HG rapid, care să declasifice toate documentele istorice deținute de ANR, create până la 31 decembrie 1989, urmată de o lista a creatorilor. Adică, exact soluția MAE din HG 33/2019.

Mi s-a răspuns că MAE a declasificat doar documente create de MAE sau că respectivii creatori de documente declasificate de MAE prin HG 33/2019 azi nu mai există. E limpede însă că nu acesta e cazul, aici, după cum se vede clar în lista menționată.

Apoi, mi s-a spus că ANR nu se compară nici cu Arhivele MAE, nici cu alte arhive, nici cu unele ministere. Dar eu iar întreb: cum e posibil ca un document creat de Ministerul Comerțului Exteror în 1987 sau unul creat de Cancelaria CC al PCR în 1952 să fie declasificat la Arhivele MAE și dat la cercetare, dar același document, la ANR, să fie clasificat și oprit de la cercetare? Ce e de priceput aici?  

Mi s-a mai spus ca sunt chestiuni prea tehnice, prea complicate, prea greu de priceput. Adică, cetățeanul, cum ar veni, e cam imbecil, nu pricepe, nu e capabil să înțeleagă, se bagă în probleme prea grele pentru el. Bine-bine, admit că nu cunosc,  nu știu, nu înțeleg. Dar atunci să-mi explice și mie cineva, dar să-mi explice rațional, cu argumente, cu exemple, să-mi răspundă la întrebări, oricâr ar fi ele de stupide, că de-aia sunt funcționari publici, în slujba cetățeanului, nu?

Sau, dacă stau bine și mă gândesc, în fond nici nu vreau și nici nu trebuie să pricep eu. Nici nu mă interesează toate chestiile tehnice și complexe pe care le răsucesc specialiștii pe toate fețele. Să analizeze ei ce doresc, iar nouă, cetățenilor, să ne dea o soluție, una clară, concretă, imediată, cuprinzătoare, ca să avem acces la toate documentele istorice deținute de ANR, create până la 31 decembrie 1989, indiferent de creator. Numai că, eu am auzit până acum doar două lucruri: 1. că eu nu mă pricep și 2. că ei n-au soluții, că de fapt nici nu există soluții, iar decizia din 26 mai e aici ca să rămână.

Mai zic unele voci că sunt prea multe probleme conexe în cazul astă și că nu trebuie să ne grăbim, că e nevoie de timp, de dezbateri, de proceduri parlamentare, de altă lege a arhivelor, de alt statut al arhivistului etc. Nu mă mai interesează, nu mai vreau să știu! Deocamdată.  Oricum, am stabilit deja că nu pricep. Vreau soluție imediată pentru chestiunea de bază, care arde acum, adică acces imediat la documentele istorice, deținute de ANR, indiferent că sunt clasificate sau nu, indiferent cine și când le-a creat până la data de 31 decembrie 1989. Doar nu vrem să rezolvăm acum toate problemele arhivelor, tot ce n-am rezolvat în 32 de ani?! Mă tem că, dacă urmărim prea multe obiective, nu vom obținem de fapt nimic. Dacă urmărim un singur obiectiv, simplu, clar — declasificarea în bloc după modelul de la MAE, atunci poate șansele de reușită sunt ceva mari… După aceea, ne ocupăm pe îndelete și de restul. 

Deși ANR n-au zis nimic oficial până acum, au transmis pe diverse căi că „lucrează” și că pregătesc un HG. Zvonul spune că ar fi vorba de un HG de declasificare, dar numai până în 1972. Și întreb și eu, iar, de data asta ca în jocul de copii cu portocalele: de ce 1972 și nu 1971? De ce 1972 și nu 1973? De ce 1972 și nu 31 decembrie 1989? Să aibă legătură anul 1972 cu anexa 6 din Legea 16/1996? Dar dacă are, care e? În orice caz, eu nu vreau de la ANR portocola asta cu declasificarea până la 1972. Aștept declasificarea până la 31 decembrie 1989, inclusiv. Și, dacă soluții mai bune la ANR nu sunt, de ce nu se folosește precedentul creat de Arhivele MAE cu HG 33/2019?

 

Se încearcă intens oprirea accesului la arhivele istorice ale comunismului. Se va reuși?

În primele articole publicate pe acest blog, acum foarte mulți ani, mă plângeam de accesul limitat și discriminatoriu la documentele istorice deținute de Arhivele Naționale ale României (ANR). De atunci, situația la ANR s-a îmbunătățit considerabil — sigur, mai e mult până departe, dar noi, cei care știm cum era cândva, nu puteam fi decât relativ mulțumiți, cred.  Între timp, a început un asalt straniu asupra arhivelor din toată țara și, sub pretextul „respectării măsurilor cu privire la protecția informațiilor clasificate”, se încearcă oprirea sine die a accesului cetățenilor la arhivele istorice ale comunismului (și nu numai). Spun sine die, căci noile dispoziții zic că, înainte de a fi adusă la sala de studiu, fiecare pagină de dosar trebuie verificată din punctul de vedere al „conținutului” și, dacă acest „conținut” nu va fi satisfăctor, dosarul nu mai ajunge la cercetător vreodată… De aceea, m-am alăturat unui protest colectiv împotriva limitării accesului cercetătorilor și cetățenilor la documentele istorice din Arhivele Naționale.  Toată istoria este explicată aici. Cine vrea să semneze protestul o poate face aici.

 

Neoliberalismul și criza educației în România. Sau despre „școala-tarabă” și despre dispariția statului-națiune

Mircea Platon, „Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc”, editura Ideea Europeană, București, 2020, 462 p.

Uneori mi se pare că românii urăsc România. Alteori am impresia că situația este mult mai rea, că nu ura, ci disprețul caracterizează relația lor cu propria țară și cu concetățenii. Țării îi zic „Românica”, o batjocoresc, o ocăresc, o iau în zeflemea. Oamenilor le zic „popor vegetal”,  caracterizat de „puturoșenia abisală a sufletului românesc”, o „mămăligă românească incapabilă să explodeze”, cu „profil psihologic feminin”, în stare doar „să-și țină capul plecat”. Nici în sufletul, nici în mintea lor nu încape îndoială că țară mai rea și popor mai infam nu există. Cea mai banală întâmplare, cea mai comună experiență de viață, cea mai simplă dezamagire le confirmă această presupusă stare de fapt și le (re)legitimează convingerile și generalizările că „așa e în România” (corupție, mizerie, prostie, incultură, lipsă de civilitate etc.), spre deosebire de alte „țări civilizate” în care e altminteri, adică exact pe dos, și că așa sunt românii (corupți, nespălați, needucați, necivilizați, știrbi, puturoși, habotnici etc.), spre deosebire de restul lumii, unde toți sunt niște minunați. Sunt gunoaie pe stradă? E iarba netunsă în parc? A smuls furtuna un copac din rădăcini? E un polițist corupt? Au câștigat alegerile unii cu care ei nu sunt de acord? Și-a plagiat cineva teza de doctorat? Au așteptat prea mult autobuzul? Nu le-a zâmbit funcționarul de la ghișeu? Cea mai prozaică chestiune le confirmă cât de răi și proști sunt românii și cum au ei „țara pe care o merită”, i.e. la fel de proastă și de rea. Sigur, „așa sunt românii” și „ așa e România” , cu excepția celor care emit asemenea „judecăți de valoare”, ei fiind, firește, și civilizați, și educați, și harnici, și spălați pe dinți, ei nemeritând deci țara pe care o au. Mi se pare, așadar, că unicul lucru care ne mai unește pe noi ca națiune este, dacă nu ura, atunci disprețul față de propria noastră țară și față de semenii noștri români. Continue reading

De sub mască. Daniil Harms – Omul și Autorul

Camelia Dinu, Cazul Daniil Harms. Supraviețuirea avangardei ruse, Tracus Arte, București, 2019, 478 p.

Una dintre cele mai mari catastrofe traversate vreodată de istoria omenirii a fost asediul asupra orașului Leningrad, între 8 septembrie 1941 și 27 ianuarie 1944.  Cele 1127 de zile de confruntări militare și 872 de încercuire și izolare s-au încheiat cu moartea a peste 1,6 milioane de sovietici (după unele estimări chiar 2 milioane), între care aproximativ 800 de mii de civili, adică 40% din populația de dinainte de război a orașului. Cei mai mulți au murit de foame și de frig. Încă din primele zile ale asediului, atacurile aeriene au distrus rezervele de alimente ale orașului, ceea ce a dus la o foamete cumplită, care singură a luat aproximativ un milion de vieți.[1]

Între aceste sute de mii de morți, s-a aflat și un obscur autor rus, cvasinecunoscut în acel moment, dar așezat de posteritate în rândul marilor scriitori ruși și universali: Daniil Harms. Redescoperit începând cu anii 1990, Harms a fost tradus în engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, polonă, cehă, suedeză, neogreacă, sârbă, bulgară, chineză, ivrit, dar și română. Iar recent (iulie 2019), editura Tracus Arte din București ne-a propus, sub semnătura Cameliei Dinu, o monografie dedicată acestui complex autor și personaj: Cazul Daniil Harms. Supraviețuirea avangardei ruse. Lucrarea se înscrie într-o serie de preocupări românești și străine de (re)descoperire, (re)interpretare și (re)încadrare a acestui autor în literatura rusă și universală. Continue reading

Cum apare un geniu? Viața revoluționară a lui Jean-François Champollion

Recenzie: Andrew Robinson, Cracking the Egyptian code. The revolutionary life of Jean-François Champollion, Thames & Hudson, 2012, 272 pp.

Istoria civilizațiilor antice are încă multe secrete și mistere. Savanții s-au pus de-acord asupra unor subiecte, dar altele încă trezesc controverse înverșunate. Privind lucid în urmă, este înțelept să acceptăm că multe dintre adevărurile certe ale științei actuale vor deveni la un moment dat desuete și vor fi înlocuite de alte și alte certitudini științifice, mai rezistente în fața timpului, poate, sau poate mai fragile. Continue reading

Despre „topul” universităților românești ,,vizibile internațional”, varianta tehnocrată

Preluând un „raport” realizat de „un grup de experți de înalt nivel” al Ministerului Educației Naționale și Cercetării Științifice și publicat la 15 noiembrie 2016, HotNews.ro scrie că

20 de universități românești, toate de stat, au reușit în 2016 să treacă un prag minimal al vizibilității în clasamentele internaționale ale universităților bazate dominant pe criterii/indicatori academici. 5  dintre acestea intră în categoria Universități românești cu potențial de excelență, vizibile și cu impact internațional, relevă Exercițiul Național de Metaranking Universitar – 2016. Cele 5 universități sunt, în ordinea din clasament: Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Universitatea din București, Universitatea Politehnică din București, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași și Universitatea de Vest din Timișoara. La ora actuală, în mediul academic românesc sunt active 92 de universități, dintre care 4 în fază de lichidare.

Continue reading

Economics paper retracted due to “extensive changes”

An article has been retracted from a proceedings of an economics conference after the publisher identified errors in several parts of the study.

The retraction follows criticism from a Romanian blogger, who contacted the journal about several issues, and posted communications she received about the paper, “Sustainability of Social Enterprises: A Discourse Analysis.” It was part of a volume ofProcedia Economics and Finance from a 2014 conference, “Economic Scientific Research – Theoretical, Empirical and Practical Approaches,” also known as ESPERA 2014. Continue reading

Scut în jurul ICCV?…

În opinia mea, în România, dacă ,,te pui” cu oameni importanți, cu influență și putere, nu ai nici un fel de șansă. Oricât de vizibil ar fi că ai dreptate, oricâte probe aduci că ai fost nedreptățit, nu contează, vinovații își văd de treburile lor suspecte, nestingheriți de nimeni.

Generalizez, știu, dar am circumstanțe atenuante.

În cunoscutul caz ICCV, despre care scriu constant din mai 2014, lucrurile stau cam așa:

Ni s-a dat dreptate, OIPOSDRU constatând că

Procedura de evaluare şi selecţie a grupului ţintă realizată de beneficiar nu este viabilă, că nu s-a desfăşurat în condiţii de transparență, nu s-au respectat principiile de liberă concurenţă, de tratament egal şi de nediscriminare a candidaţilor, nu s-au luat măsurile necesare pentru a preveni apariţia situaţiilor de conflict de interese şi implicit susţinerea celor mai bune propuneri de proiecte.”

În ciuda acestui fapt însă, nici o măsură nu a fost luată, iar sesizările mele sunt invalidate, pentru că s-ar fi emis titluri de creanță pentru recuperarea banilor europeni cheltuiți în proiect.

Abuzul, discriminarea, conflictul de interese, banii de la bugetul de stat etc. nu contează, potrivit acestei abordări. 

Toate instituțiile par să facă scut în jurul ICCV și al domnilor Zamfir și Cace…

Care este măsură acestor nedreptăți? Până unde se întinde acest scut? Cine și de ce îi apără pe Zamfir & Co?

Ca să aflu dimensiunile acestei protecții, am depus azi o sesizarea la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) împotriva celor care ne-au discriminat cu ocazia concursului de la ICCV. Discriminarea este deja constatată și dovedită de OIPOSDRU în raportul său.

Sunt foarte curioasă ce va urma… Nimic bun pentru noi, firește… Dar de ce să nu cunoaștem noi dimensiunile răului din țara asta?

Continue reading

OI POSDRU MEN încearcă să facă lumină în cazul scandalului de la ICCV

Încă o dată scriu despre proiectul „Pluri şi interdisciplinaritate în programe doctorale şi post-doctorale” (POSDRU/159/1.5/S/141086).

În urma controlului făcut de OI POSDRU MEN la ICCV, în vara lui 2015, s-au constat, printre altele, următoarele: Continue reading

Simulacru de concurs la Academia Română. Un deznodământ?

Am scris în ultimul an și jumătate de foarte multe ori despre simulacrul de concurs pe care l-a coordonat în mai 2014 Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii (ICCV) al Academiei Române, în calitate de beneficiar, cu colaborarea instituţiilor partenere în acest proiect: Institutul de Sociologie (IS) şi Institutul de Economie Naţională (IEN) ale Academiei Române, Universitatea Naţională de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti (UNEFS) şi Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul” (ANI), în vederea acordării de burse post-doctorale prin proiectul „Pluri şi interdisciplinaritate în programe doctorale şi post-doctorale” (POSDRU/159/1.5/S/141086), un proiect de 1,5 milioane de euro. Acum există un deznodământ. Continue reading