Cenaclul Flacăra. Despre o controversă istoriografică și nu numai…

Recenzie: Alexandru Mamina, Cenaclul Flacăra. Istorie, cultură, politică, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2020

La editura Cetatea de Scaun din Târgoviște, a apărut recent un volum dedicat Cenaclului Flacăra. Semnat de istoricul Alexandru Mamina și purtând titlul Cenaclul Flacăra. Istorie, cultură, politică, volumul a primit și recenzii pozitive, dar și critici aprinse. În unele medii online, critica a depășit uneori limitele decenței și a luat forma unor atacuri vulgare la adresa autorului, comentatorii recunoscând însă candid că n-au citit de fapt cartea.

Lăsând deoparte cronicile pozitive, în versiunile negative și în comentariile online s-a spus despre autor că este un „diletant profesional” – vasăzică, nu are pregătirea necesară ca să se pronunțe asupra subiectului. Unii au afirmat că este prea bătrân ca să poată aborda tema „corect”, că aparține „generației vechi”, fiind deci corupt de propaganda și ideologia comunistă. Alții i-au reproșat că este prea tânăr și, prin urmare, n-a cunoscut realitatea atroce a comunismului – și cum poate cineva, oare, să analizeze o perioadă istorică pe care n-a trăit-o sau pe care a cunoscut-o prea puțin?! S-a mai spus că autorul susține și justifică regimul criminal al lui Nicolae Ceaușescu, că îl lăudă pe Adrian Păunescu și Cenaclul Flacăra, comunismul național și naționalismul ceaușist. Despre carte s-a zis că este „foarte slabă”, că „nu se poate înțelege ce a vrut autorul să spună”, că prea multe pagini ale volumului sunt dedicate unui tabel și unor transcrieri de poezii, cântece și interviuri cu foști membri ai cenaclului, în vreme ce numărul paginilor dedicate analizei ar fi, prin comparație, prea puține. Așadar, autorul a fost ridiculizat că a numărat cântece și poezii de către unii care i-au numărat la rândul lor paginile.

Advertisement

Nicio dispută în „Trecuturi în dispută”. Sau despre un titlu înșelător

Recenzie: Eleonora-Maria Popa, „Trecuturi în dispută. Regimul comunist din România în literatura istorică din perioada 1990-2015”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2020, 307 pagini.

Sub semnătura Eleonorei-Mariei Popa, la editura Argonaut din Cluj-Napoca, a apărut recent volumul „Trecuturi în dispută. Regimul comunist din România în literatura istorică din perioada 1990-2015”. Lucrarea are la bază teza de doctorat susținută de autoare în anul 2018 la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba-Iulia.

Supratitlul („Trecuturi în dispută”) sugerează că lucrarea ar fi legată de disputele din istoriografia dedicată regimului comunist, că ar exista „trecuturi” pe care autorii le dispută. Subtitlul („Regimul comunist din România în literatura istorică din perioada 1990-2015”) sugerează că obiectul studiului este „literatura istorică”, adică literatura de specialitate, științifică, specifică domeniului științific istorie, publicată între 1990 și 2015, pe tema „regimului comunist”.  Am fi îndreptățiți, așadar, să ne așteptăm la o carte despre controversele istoriografice privitoare la regimul comunist din România. Din păcate, așa cum se poate vedea cu ușurință încă de la primele pagini, conținutul nu justifică nicicum titlul incitant.

Intelectualii în slujba lui Ceaușescu. Sau despre „nefericitul amestec dintre știință și politică”

Recenzie: Cosmin Popa, Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989), Litera, București, 2018, 352 p.

Problema rolului intelectualului în societate a fost dintotdeauna complicată. Pentru unii, intelectualul este persoana care deține, prin educație și instrucție, cunoaștere într-un anumit domeniu științific și care, prin activitatea sa, fie menține domeniul la nivelul existent, fie contribuie la dezvoltarea acestuia. Pentru alții, pe lângă cunoașterea propriului domeniu științific, intelectualul trebuie să posede cultură și virtuți morale precum cinste, onestitate, altrusim, respect pentru adevăr, pentru muncă și pentru semeni, trebuie să fie un exemplu pentru societate și să-și asume datoria morală de a educa masele.

De sub mască. Daniil Harms – Omul și Autorul

Camelia Dinu, Cazul Daniil Harms. Supraviețuirea avangardei ruse, Tracus Arte, București, 2019, 478 p.

Una dintre cele mai mari catastrofe traversate vreodată de istoria omenirii a fost asediul asupra orașului Leningrad, între 8 septembrie 1941 și 27 ianuarie 1944.  Cele 1127 de zile de confruntări militare și 872 de încercuire și izolare s-au încheiat cu moartea a peste 1,6 milioane de sovietici (după unele estimări chiar 2 milioane), între care aproximativ 800 de mii de civili, adică 40% din populația de dinainte de război a orașului. Cei mai mulți au murit de foame și de frig. Încă din primele zile ale asediului, atacurile aeriene au distrus rezervele de alimente ale orașului, ceea ce a dus la o foamete cumplită, care singură a luat aproximativ un milion de vieți.[1]

Între aceste sute de mii de morți, s-a aflat și un obscur autor rus, cvasinecunoscut în acel moment, dar așezat de posteritate în rândul marilor scriitori ruși și universali: Daniil Harms. Redescoperit începând cu anii 1990, Harms a fost tradus în engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, polonă, cehă, suedeză, neogreacă, sârbă, bulgară, chineză, ivrit, dar și română. Iar recent (iulie 2019), editura Tracus Arte din București ne-a propus, sub semnătura Cameliei Dinu, o monografie dedicată acestui complex autor și personaj: Cazul Daniil Harms. Supraviețuirea avangardei ruse. Lucrarea se înscrie într-o serie de preocupări românești și străine de (re)descoperire, (re)interpretare și (re)încadrare a acestui autor în literatura rusă și universală.

Identitatea națională, Uniunea Europeană și eroarea terțului exclus. Gânduri de lectură

Recenzie: Vasile I. Schipor, Calendare și almanahuri românești din Bucovina (1811-1918).  Contribuția lor la propășirea cultural-națională a românilor bucovineni, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2016, 794 p.

Început ca un proiect eminamente economic, care țintea spre o piața economică unică, Uniunea Europeană (UE) s-a îndepărtat atât de mult de scopul inițial, încât astăzi se visează stat federal cu o armată comună. Oficial, UE este o uniune de state suverane. Practic însă suveranitatea națională aproape că nu există și sunt voci care se întreabă dacă nu cumva federalizarea s-a realizat deja. UE are astăzi steag, imn, o zi (a Europei), o politică de apărare comună, o politică externă și de securitate comună, președinți cu puteri și influență incredibile (ai Comisiei, Consiliului, Parlamentului). UE a încercat la un moment dat chiar adoptarea unei constituții unice. Legislația UE precede legislația națională și există chiar o Curte de Justiție care se asigură că statele membre nu ies din rând. Deciziile se iau cu vot majoritar, foarte puține fiind domeniile unde votul unanim este încă acceptat și necesar, precum politica externă și de securitate unică. Spre exemplu, în cel mai bun caz, 15 membri ai Consiliului UE, reprezentând 65% din populația uniunii, pot lua decizii obligatorii pentru toate statele membre, iar dacă un membru al Parlamentul European dorește să ridice o problemă politică, acestuia i se acordă cel mult un minut pentru a se exprima.

Cum apare un geniu? Viața revoluționară a lui Jean-François Champollion

Recenzie: Andrew Robinson, Cracking the Egyptian code. The revolutionary life of Jean-François Champollion, Thames & Hudson, 2012, 272 pp.

Istoria civilizațiilor antice are încă multe secrete și mistere. Savanții s-au pus de-acord asupra unor subiecte, dar altele încă trezesc controverse înverșunate. Privind lucid în urmă, este înțelept să acceptăm că multe dintre adevărurile certe ale științei actuale vor deveni la un moment dat desuete și vor fi înlocuite de alte și alte certitudini științifice, mai rezistente în fața timpului, poate, sau poate mai fragile.

„Un fascism mare într-o țară mică”. Întoarcerea la arhive

Recenzie: Traian Sandu, Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc, Chișinău, Cartier, 2019, 480 pp.

În perioada interbelică și a războiului care a urmat, au existat partide sau mișcări fasciste în aproape toate statele europene. Partidul Național Italian (1921-1943), Partidul Muncitoresc Național-Socialist German (Partidul Nazist, 1920-1945), Partidul Crucilor cu Săgeți în Ungaria (1935-1937, 1939-1945), Uniunea Națională în Portugalia (1930-1974), Falanga Spaniolă (1933-1975), Mișcarea Revoluționară Croată (1929-1945), Uniunea Națională în Norvegia (1933-1945), Uniunea Britanică a Fasciștilor (1932-1940), Crucea de Foc în Franța (1924-1936) sau Garda de Fier în România (1927-1941) sunt doar câteva exemple.

Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină

Recenzie: Andrei Răzvan Voinea, Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine – București (1908-1948), Editura Studio Zona, București, 2018, 256 de pagini

La sfârștul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, lumea occidentală își punea întrebarea cum să rezolve problema îmbunătățirii condițiilor de locuire pentru muncitori.  Atrași de orașele care ofereau locuri de muncă în diferite fabrici și ateliere, muncitorii și familiile acestora s-au văzut forțați să locuiască și să traiască în condiții improprii, insalubre și supraaglomerate, ceea ce, alături de munca în condiții la fel de grele, de lefurile mizerabile și de alimentația precară, a dus la numeroase îmbolnăviri și decese. Amenințarea tuberculozei, mai cu seama, a făcut ca problema condițiilor de locuire pentru muncitori să devină o chestiune de sănătate publică. În statele occidentale, au fost contemplate două soluții: ridicarea de locuințe individuale – a caselor unifamiliale – și, respectiv, construirea de locuințe colective – a clădirilor de apartamente. Prima variantă s-a impus relativ repede, considerându-se că în acest fel se asigura creșterea standardului de locuire pentru muncitori, în vreme ce despre blocuri se credea că sunt neigienice, scumpe și nepotrivite vieții de familie. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, în materie de urbanism, în Europa Occidentală și în SUA, predominau deja principiile orașului-grădină, principii desprinse din ideile socialiste și utopice ale secolului anterior.

Confruntată cu problema mizeriei în care muncitorii bucureșteni trăiau și temându-se de amploarea pe care turberculoza o lua în rândul acestei populații, elitele din România se aplecau și ele asupra soluției orașului-gradină. În iunie 1910, lua ființă așa-numita Societate Comunală pentru Locuințe Ieftine (în original, Eftine), care până la desființarea sa, în 1948, a construit aproximativ 4.000 de locuințe care au adăpostit peste 16.000 de oameni. Istoria acestei Societăți este prezentată în volumul pe care ni-l propune Andrei Răzvan Voinea – Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine – București (1908-1948). Contextul în care societatea a luat ființă, scopul acesteia, rezultatele activității sale, dar și cauzele eșecului înregistrat sunt probleme analizate de acest studiu. Lucrarea este publicată de Asociația Studio Zona în condiții grafice excelente, cuprinzând și numeroase fotografii, planuri, hărți sau schițe. 

Recenzie: Documentele reeducării, editor Mircea Stănescu, editura Vicovia, Bacău, 2013-2018

Documentele reeducării, editor Mircea Stănescu, editura Vicovia, Bacău, volumul I – 2013, volumul II – 2018

În domeniul istoriei detenției comuniste românești, în care subsumăm și înfiorătoarea „reeducare” de tip Pitești, Mircea Stănescu este, în opinia mea, cea mai autorizată voce și cel mai important specialist contemporan. Bazându-și studiile pe minuțioase și îndelungi cercetări în arhivele Securității, ale CNSAS sau ale Partidului Comunist Român, pe zeci și zeci de interviuri și discuții cu foști deținuți politici, dar și pe memoriile acestora, Mircea Stănescu a putut propune literaturii istorice contemporane o interpretare originală și convingătoare. Și, poate înainte de orice, a făcut (și face) cu mijloacele sale dreptate deținuților politici, cei cărora, în numele binelui social comun, statul român comunist, prin uneltele sale trecătoare, le-a provocat suferințe pe care noi nu ni le putem poate reprezenta în adevărata lor monstruozitate, chiar dacă citim și ascultăm despre ele. 

Book review: Migration, Terrorism and the Future of a Divided Europe: A Continent Transformed, by Christopher Deliso, Praeger, 2017, 296 pages.

Book review: Migration, Terrorism and the Future of a Divided Europe: A Continent Transformed, by Christopher Deliso, Santa Barbara, Denver, Praeger Security International, 2017, 296 pages.  

In 2015 alone, the migration crisis brought over one million asylum seekers to Europe – some of them war refugees, others economic migrants and others agents of different terrorist entities, the Islamic State included. Probably even more disturbing than their sheer number is the fact that many of them entered Europe with false documents or without any kind of papers at all, which raises tremendous security risks for the future. And it also raises questions related to the economic, social, cultural and political capacity of the European Union (and of European states in general) to manage this flow of migrants, and to understand the consequences and global ramifications of their presence on the continent.

Although this was not the first time Europe faced a wave of asylum seekers, the 2015 migration crisis seemed to have affected the continent to an unprecedented degree, and the main question is: what made this refugee crisis so different? Tackling this question in his recent book – Migration, Terrorism and the Future of a Divided Europe: A Continent Transformed (Praeger Security International, 2017) – American analyst Christopher Deliso provide us with valuable and fresh insights into the dynamics and the long-term political, economic and security implications of the 2015-2016 European migration crisis.