Documentele reeducării, vol. III, editori Mircea Stănescu și Vlad Mitric-Ciupe, Editura Vicovia, Bacău, 2023

Sub egida Asociației Memoria și Istoria Comunismului, la editura Vicovia din Bacău, a apărut recent volumul al III-lea din Documentele reeducării. Dacă primele două volume, despre care am scris cu altă ocazie, au fost editate de Mircea Stănescu, de data aceasta lucrarea are doi editori, pe Mircea Stănescu și pe Vlad Mitric-Ciupe.

Volumul continuă demersul început – iată! – cu peste zece ani în urmă, acela de a pune la dispoziția publicului interesat – și de a trezi poate interesul celor mai puțin preocupați încă de subiect – documente deținute de arhive diverse pe tema reeducării de tip Pitești. În primele două volume, materialele de arhivă au fost grupate cronologic în funcție de dosarele din care au provenit, documentând procesul grupului Țurcanu, procesul cadrelor MAI și procesul grupului Valeriu Negulescu (primul volum) și, respectiv, procesul grupului Bogdanovici, procesului grupului Țurcanu, dosarul Biroului Politic și traseul legislației care a făcut posibilă pronunțarea condamnărilor la moarte în „procesele reeducării” (volumul al doilea).

De această dată, documentele sunt organizate după persoane, cu scopul – atins cu succes, de altfel – de a le reface biografiile. Sunt documentate nouă biografii – patru „responsabili ai reeducării” (p. 5) (Vladimir Mazuru, Alexandru Nicolschi, Gavril Birtaș și Eva Birtaș) și cinci deținuți care au trecut prin reeducare (Corneliu Niță, Corneliu Decebal Andrei, Aurel Popa, Lazăr Saghin și Gheorghe Cotlarciuc).

Advertisement

Neoliberalismul și criza educației în România. Sau despre „școala-tarabă” și despre dispariția statului-națiune

Mircea Platon, „Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc”, editura Ideea Europeană, București, 2020, 462 p.

Uneori mi se pare că românii urăsc România. Alteori am impresia că situația este mult mai rea, că nu ura, ci disprețul caracterizează relația lor cu propria țară și cu concetățenii. Țării îi zic „Românica”, o batjocoresc, o ocăresc, o iau în zeflemea. Oamenilor le zic „popor vegetal”,  caracterizat de „puturoșenia abisală a sufletului românesc”, o „mămăligă românească incapabilă să explodeze”, cu „profil psihologic feminin”, în stare doar „să-și țină capul plecat”. Nici în sufletul, nici în mintea lor nu încape îndoială că țară mai rea și popor mai infam nu există. Cea mai banală întâmplare, cea mai comună experiență de viață, cea mai simplă dezamagire le confirmă această presupusă stare de fapt și le (re)legitimează convingerile și generalizările că „așa e în România” (corupție, mizerie, prostie, incultură, lipsă de civilitate etc.), spre deosebire de alte „țări civilizate” în care e altminteri, adică exact pe dos, și că așa sunt românii (corupți, nespălați, needucați, necivilizați, știrbi, puturoși, habotnici etc.), spre deosebire de restul lumii, unde toți sunt niște minunați. Sunt gunoaie pe stradă? E iarba netunsă în parc? A smuls furtuna un copac din rădăcini? E un polițist corupt? Au câștigat alegerile unii cu care ei nu sunt de acord? Și-a plagiat cineva teza de doctorat? Au așteptat prea mult autobuzul? Nu le-a zâmbit funcționarul de la ghișeu? Cea mai prozaică chestiune le confirmă cât de răi și proști sunt românii și cum au ei „țara pe care o merită”, i.e. la fel de proastă și de rea. Sigur, „așa sunt românii” și „ așa e România” , cu excepția celor care emit asemenea „judecăți de valoare”, ei fiind, firește, și civilizați, și educați, și harnici, și spălați pe dinți, ei nemeritând deci țara pe care o au. Mi se pare, așadar, că unicul lucru care ne mai unește pe noi ca națiune este, dacă nu ura, atunci disprețul față de propria noastră țară și față de semenii noștri români.

Cenaclul Flacăra. Despre o controversă istoriografică și nu numai…

Recenzie: Alexandru Mamina, Cenaclul Flacăra. Istorie, cultură, politică, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2020

La editura Cetatea de Scaun din Târgoviște, a apărut recent un volum dedicat Cenaclului Flacăra. Semnat de istoricul Alexandru Mamina și purtând titlul Cenaclul Flacăra. Istorie, cultură, politică, volumul a primit și recenzii pozitive, dar și critici aprinse. În unele medii online, critica a depășit uneori limitele decenței și a luat forma unor atacuri vulgare la adresa autorului, comentatorii recunoscând însă candid că n-au citit de fapt cartea.

Lăsând deoparte cronicile pozitive, în versiunile negative și în comentariile online s-a spus despre autor că este un „diletant profesional” – vasăzică, nu are pregătirea necesară ca să se pronunțe asupra subiectului. Unii au afirmat că este prea bătrân ca să poată aborda tema „corect”, că aparține „generației vechi”, fiind deci corupt de propaganda și ideologia comunistă. Alții i-au reproșat că este prea tânăr și, prin urmare, n-a cunoscut realitatea atroce a comunismului – și cum poate cineva, oare, să analizeze o perioadă istorică pe care n-a trăit-o sau pe care a cunoscut-o prea puțin?! S-a mai spus că autorul susține și justifică regimul criminal al lui Nicolae Ceaușescu, că îl lăudă pe Adrian Păunescu și Cenaclul Flacăra, comunismul național și naționalismul ceaușist. Despre carte s-a zis că este „foarte slabă”, că „nu se poate înțelege ce a vrut autorul să spună”, că prea multe pagini ale volumului sunt dedicate unui tabel și unor transcrieri de poezii, cântece și interviuri cu foști membri ai cenaclului, în vreme ce numărul paginilor dedicate analizei ar fi, prin comparație, prea puține. Așadar, autorul a fost ridiculizat că a numărat cântece și poezii de către unii care i-au numărat la rândul lor paginile.

Intelectualii în slujba lui Ceaușescu. Sau despre „nefericitul amestec dintre știință și politică”

Recenzie: Cosmin Popa, Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989), Litera, București, 2018, 352 p.

Problema rolului intelectualului în societate a fost dintotdeauna complicată. Pentru unii, intelectualul este persoana care deține, prin educație și instrucție, cunoaștere într-un anumit domeniu științific și care, prin activitatea sa, fie menține domeniul la nivelul existent, fie contribuie la dezvoltarea acestuia. Pentru alții, pe lângă cunoașterea propriului domeniu științific, intelectualul trebuie să posede cultură și virtuți morale precum cinste, onestitate, altrusim, respect pentru adevăr, pentru muncă și pentru semeni, trebuie să fie un exemplu pentru societate și să-și asume datoria morală de a educa masele.

De sub mască. Daniil Harms – Omul și Autorul

Camelia Dinu, Cazul Daniil Harms. Supraviețuirea avangardei ruse, Tracus Arte, București, 2019, 478 p.

Una dintre cele mai mari catastrofe traversate vreodată de istoria omenirii a fost asediul asupra orașului Leningrad, între 8 septembrie 1941 și 27 ianuarie 1944.  Cele 1127 de zile de confruntări militare și 872 de încercuire și izolare s-au încheiat cu moartea a peste 1,6 milioane de sovietici (după unele estimări chiar 2 milioane), între care aproximativ 800 de mii de civili, adică 40% din populația de dinainte de război a orașului. Cei mai mulți au murit de foame și de frig. Încă din primele zile ale asediului, atacurile aeriene au distrus rezervele de alimente ale orașului, ceea ce a dus la o foamete cumplită, care singură a luat aproximativ un milion de vieți.[1]

Între aceste sute de mii de morți, s-a aflat și un obscur autor rus, cvasinecunoscut în acel moment, dar așezat de posteritate în rândul marilor scriitori ruși și universali: Daniil Harms. Redescoperit începând cu anii 1990, Harms a fost tradus în engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, polonă, cehă, suedeză, neogreacă, sârbă, bulgară, chineză, ivrit, dar și română. Iar recent (iulie 2019), editura Tracus Arte din București ne-a propus, sub semnătura Cameliei Dinu, o monografie dedicată acestui complex autor și personaj: Cazul Daniil Harms. Supraviețuirea avangardei ruse. Lucrarea se înscrie într-o serie de preocupări românești și străine de (re)descoperire, (re)interpretare și (re)încadrare a acestui autor în literatura rusă și universală.

Identitatea națională, Uniunea Europeană și eroarea terțului exclus. Gânduri de lectură

Recenzie: Vasile I. Schipor, Calendare și almanahuri românești din Bucovina (1811-1918).  Contribuția lor la propășirea cultural-națională a românilor bucovineni, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2016, 794 p.

Început ca un proiect eminamente economic, care țintea spre o piața economică unică, Uniunea Europeană (UE) s-a îndepărtat atât de mult de scopul inițial, încât astăzi se visează stat federal cu o armată comună. Oficial, UE este o uniune de state suverane. Practic însă suveranitatea națională aproape că nu există și sunt voci care se întreabă dacă nu cumva federalizarea s-a realizat deja. UE are astăzi steag, imn, o zi (a Europei), o politică de apărare comună, o politică externă și de securitate comună, președinți cu puteri și influență incredibile (ai Comisiei, Consiliului, Parlamentului). UE a încercat la un moment dat chiar adoptarea unei constituții unice. Legislația UE precede legislația națională și există chiar o Curte de Justiție care se asigură că statele membre nu ies din rând. Deciziile se iau cu vot majoritar, foarte puține fiind domeniile unde votul unanim este încă acceptat și necesar, precum politica externă și de securitate unică. Spre exemplu, în cel mai bun caz, 15 membri ai Consiliului UE, reprezentând 65% din populația uniunii, pot lua decizii obligatorii pentru toate statele membre, iar dacă un membru al Parlamentul European dorește să ridice o problemă politică, acestuia i se acordă cel mult un minut pentru a se exprima.

Romania si pericolul sovietic – O carte

La editura Humanitas a apărut recent  în format electronic Pericolul sovietic: Perceptii si relații româno-sovietice în România postbelica.

Având în centrul său perioada de început a anilor ’60, când politica României faţă de Uniunea Sovietică a suferit o anumită transformare, această lucrare tratează două întrebări fundamentale: de ce s-a produs și în ce a constat această schimbare.  Istoriografia domeniului descrie acest proces cu termeni precum „detaşare de Moscova”, „distanţare”, „dizidenţă”, „strategie de securitate”, „independență”, „autonomie”, „linie independentă” sau „linie autonomă” şi se concentrează – dintr-o perspectivă obiectivistă – asupra condiţiilor externe care au permis schimbarea.  Construind un cadru teoretic original, acest studiu deschide noi perspective de cercetare (analizare, explicare și interpretare) a relațiilor dintre București și Moscova, dar și a rolului pe care îl pot avea convingerile și percepțiile liderilor în materie de politică externă, în general. Lucrarea poate fi, totodată, un punct de plecare în explicarea relaţiei neobişnuite care există astăzi între România şi Federaţia Rusă.

Despre carte am vorbit puțin aici cu Mircea Stanescu.

 

„Un fascism mare într-o țară mică”. Întoarcerea la arhive

Recenzie: Traian Sandu, Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc, Chișinău, Cartier, 2019, 480 pp.

În perioada interbelică și a războiului care a urmat, au existat partide sau mișcări fasciste în aproape toate statele europene. Partidul Național Italian (1921-1943), Partidul Muncitoresc Național-Socialist German (Partidul Nazist, 1920-1945), Partidul Crucilor cu Săgeți în Ungaria (1935-1937, 1939-1945), Uniunea Națională în Portugalia (1930-1974), Falanga Spaniolă (1933-1975), Mișcarea Revoluționară Croată (1929-1945), Uniunea Națională în Norvegia (1933-1945), Uniunea Britanică a Fasciștilor (1932-1940), Crucea de Foc în Franța (1924-1936) sau Garda de Fier în România (1927-1941) sunt doar câteva exemple.

Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină

Recenzie: Andrei Răzvan Voinea, Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine – București (1908-1948), Editura Studio Zona, București, 2018, 256 de pagini

La sfârștul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, lumea occidentală își punea întrebarea cum să rezolve problema îmbunătățirii condițiilor de locuire pentru muncitori.  Atrași de orașele care ofereau locuri de muncă în diferite fabrici și ateliere, muncitorii și familiile acestora s-au văzut forțați să locuiască și să traiască în condiții improprii, insalubre și supraaglomerate, ceea ce, alături de munca în condiții la fel de grele, de lefurile mizerabile și de alimentația precară, a dus la numeroase îmbolnăviri și decese. Amenințarea tuberculozei, mai cu seama, a făcut ca problema condițiilor de locuire pentru muncitori să devină o chestiune de sănătate publică. În statele occidentale, au fost contemplate două soluții: ridicarea de locuințe individuale – a caselor unifamiliale – și, respectiv, construirea de locuințe colective – a clădirilor de apartamente. Prima variantă s-a impus relativ repede, considerându-se că în acest fel se asigura creșterea standardului de locuire pentru muncitori, în vreme ce despre blocuri se credea că sunt neigienice, scumpe și nepotrivite vieții de familie. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, în materie de urbanism, în Europa Occidentală și în SUA, predominau deja principiile orașului-grădină, principii desprinse din ideile socialiste și utopice ale secolului anterior.

Confruntată cu problema mizeriei în care muncitorii bucureșteni trăiau și temându-se de amploarea pe care turberculoza o lua în rândul acestei populații, elitele din România se aplecau și ele asupra soluției orașului-gradină. În iunie 1910, lua ființă așa-numita Societate Comunală pentru Locuințe Ieftine (în original, Eftine), care până la desființarea sa, în 1948, a construit aproximativ 4.000 de locuințe care au adăpostit peste 16.000 de oameni. Istoria acestei Societăți este prezentată în volumul pe care ni-l propune Andrei Răzvan Voinea – Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine – București (1908-1948). Contextul în care societatea a luat ființă, scopul acesteia, rezultatele activității sale, dar și cauzele eșecului înregistrat sunt probleme analizate de acest studiu. Lucrarea este publicată de Asociația Studio Zona în condiții grafice excelente, cuprinzând și numeroase fotografii, planuri, hărți sau schițe. 

Istoria Letoniei – 100 de ani de la declararea Independenței

Istoria Letoniei, Silviu Miloiu (coordonator), Edgars Plētiens, Krīstine Ante, Valter Ščerbinskis, Bogdan-Alexandru Schipor, Editura Eikon, București, 2018, 536 p.

În aceste zile, Letonia sărbătorește 100 de ani de la declararea independenței sale. Asociația Română pentru Studii Baltice și Nordice (ARSBN), cu sediul la Târgoviște, marchează Centenarul constituirii statului liber, independent și suveran leton cu apariția primei Istorii a Letoniei în limba română. Monografia acoperă o perioadă cuprinsă între mileniul VIII î.e.n., de când datează primele semne de locuire umană pe teritoriul Letoniei de astăzi, și zilele noastre, fiind rezultatul colaborării dintre trei istorici letoni și doi istorici români.