Recenzie: Documentele reeducării, editor Mircea Stănescu, editura Vicovia, Bacău, 2013-2018

Documentele reeducării, editor Mircea Stănescu, editura Vicovia, Bacău, volumul I – 2013, volumul II – 2018

În domeniul istoriei detenției comuniste românești, în care subsumăm și înfiorătoarea „reeducare” de tip Pitești, Mircea Stănescu este, în opinia mea, cea mai autorizată voce și cel mai important specialist contemporan. Bazându-și studiile pe minuțioase și îndelungi cercetări în arhivele Securității, ale CNSAS sau ale Partidului Comunist Român, pe zeci și zeci de interviuri și discuții cu foști deținuți politici, dar și pe memoriile acestora, Mircea Stănescu a putut propune literaturii istorice contemporane o interpretare originală și convingătoare. Și, poate înainte de orice, a făcut (și face) cu mijloacele sale dreptate deținuților politici, cei cărora, în numele binelui social comun, statul român comunist, prin uneltele sale trecătoare, le-a provocat suferințe pe care noi nu ni le putem poate reprezenta în adevărata lor monstruozitate, chiar dacă citim și ascultăm despre ele. 

Alături de numeroase studii și articole publicate în ultimii 25 de ani în reviste de specialitate, Mircea Stănescu este autorul a două cărți fundamentale: Procesele reeducării, 1952-1960, Matrix, București, 2008 și, respectiv,  Reeducarea în România comunistă, 1945-1955, (trei volume), Polirom, Iași, 2010-2012. Noutatea temelor discutate în studiile sale și originalitatea interpretărilor și analizelor realizate sunt confirmate (din păcate!) și de faptul că textele și tezele sale au fost plagiate nu de puține ori și nu întotdeauna în foarte subtile moduri.

În 2013, Mircea Stănescu a publicat, în calitate de editor, primul volum din Documenetele reeducării (editura Vicovia, Bacău). Recent, la aceeași editură a apărut cel de-al doilea volum al acestei importante lucrări, ambele fiind publicate sub egida Asociației Memoria și Istoria Comunismului Românesc.

Mircea Stănescu obișnuiște a zice că „datoria istoricului este să spună adevărul”. Foști deținuți politici nu de puține ori au spus la rându-le că nu vor răzbunare, că nu vor să-și vadă foștii călăi săpând la Canal, dar că vor „dezvelirea adevărului”, mai ales pentru cei care nu au supraviețuit acelor orori.

În hățișul documentelor produse de Securitate și de angajații săi, al mărturiilor și denunțurilor realizate în urma celor mai cumplite torturi fizice și presiuni psihice, a găsi adevărul nu este tocmai facil. Sursele primare pot aduce adevărul la lumină, dar adevărul poate fi crud și urât, poate uimi, șoca, înfuria, enerva, dezgusta sau deznădăjdui. Cu atât mai mare este meritul istoricului onest – onest cu rigorile disciplinei sale, cu metoda sa de lucru și cu sursele sale.

Primul volum din Documentele reeducării conține documente din arhiva CNSAS. Acestea sunt grupate cronologic și pe capitole, în funcție de dosarele din care au fost selectate și de cele trei procese la care fac referire: procesul grupului Țurcanu, procesul grupului cadrelor MAI și procesul grupului Valeriu Negulescu. Cel de-al doilea volum, pe lângă documente din arhiva CNSAS, cuprinde și documente din Arhivele Naționale Istorice Centrale. Gruptate, de asemenea, cronologic, acestea sunt organizate după același criteriu al dosarelor din care au fost selectate. Astfel, cele patru capitole au în centrul lor procesul grupului Bogdanovici, procesul grupului Țurcanu, dosarul Biroului Politic și legislația care a făcut posibilă condamarea la moarte a celor implicați în procesele „reeducării”.

Primul volum este însoțit de un studiu introductiv (în limba română și în limba franceză) intitulat „Istorie și memorie a reeducării”, în care, după ce face o scurtă trecere în revistă a istoriografiei domeniului, Mircea Stănescu prezintă succint fenomenul „reeducării” în România, cu etapele, fazele și caracteristicele sale. O foarte importantă întrebare ridicată de autor în acest cadru este dacă experimentul „reeducării” de tip Pitești a reușit sau nu. Ambele volume sunt însoțite de un bogat aparat critic, iar fiecare capitol este precedat de o detaliată prezentare a documentelor pe care le cuprinde. Spre deosebire de primul volum, cel de-al doilea cuprinde în plus mențiuni privind materia (cerneală, creion negru, creion colorat) și culorile sublinierilor realizate pe documente de lucrătorii Securității sau Partidului (roșu, albastru, negru, verde).

În scrierea istorică, selectarea surselor primare pe care să se bazeze analiza și interpretarea este o etapă foarte importantă și adesea foarte complicată. Ce document este reprezentativ și de ce? Care document este credibil? După ce criterii reții o sursă și nu alta? Cât selectezi din zecile de volume de text produs de Securitate, de torționari sau de torturați?

În calitatea sa dublă de istoric și arhivist, Mircea Stănescu a selectat din dosarele studiate sursele care aduc informație relevantă și reprezentativă. Selecția de documente propusă are meritul că, pe de o parte, pune în context fenomenul „reeducării”, iar pe de alta coboară în detaliile și subtilitățile acestui proces.

Prin cele două volume de documente publicate de editura Vicovia din Bacău în condiții grafice excelente, Mircea Stănescu aduce, alături de studiile sale, o contribuție fundamentală domeniului, pentru cel puțin două motive:

• Pune la dispoziția cercetătorilor,a studenților și a publicului larg interesat surse primare relevante pentru tema discutată;
• Pune în circulație documente care sunt încă destul de greu accesibile direct – atât din cauza procedurii de acces la fondul documentar administrat de CNSAS, cât și din cauza dimensiunilor urieșești ale fondului documentar (Procesul lotului Țurcanu cuprinde 24 de volume mari, procesul cadrelor MAI – 10 volume etc.).

Cred cu tărie că structura mea interioară s-ar zdruncina puternic, dacă m-aș apleca asupra acestui tip de cercetare. Într-o notă personală, aș observa că astfel de cărți te obligă să te gândești la condiția umană dintr-o perspectivă foarte sumbră, te fac să-ți pui întrebări legate de natura umană și a răului din om. Este omul fundamental bun sau fundamental rău? Este omul doar o altă viețuitoare care la stimuli identici răspunde identic?  Cât poate suporta trupul înainte ca sufletul să plece? Există oare liberul arbitru? Cum îți poți păstra credința când așa ceva este permis a se întâmpla?… Mi se pare, așadar, că istoricii care studiază detenția politică și „reeducarea” nu sunt niște oameni obișnuiți. Mi se pare că sunt niște supraoameni.

Și tot într-o notă personală, aș adăuga că orice comparație între România actuală și represiunea din anii ’50 vorbește fie despre ignoranța incomensurabilă a celui care o face, fie despre agenda sa meschină.

Notă:

Cei interesați de această lucrare îl pot contacta direct pe Mircea Stănescu, care poate fi  găsit prin intermediul blogului său: http://mircea-stanescu.blogspot.com/.

Despre autor:

Născut in 1968, în comuna Mogoşeşti, judeţul Olt, Mircea Stănescu a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti (1994), iar din 1999 este doctor al Universităţii Bucureşti cu o teză despre reeducarea „de tip Piteşti”. A fost bursier al Universităţii Central-Europene din Praga, în Programul „Research Support Scheme” (1999-2001). A efectuat stagii de cercetare la Universitatea Toulouse le Mirail (1996), Institutul de Studii Politice (1999-2002) şi Maison des Sciences de l’Homme din Paris (2002) și stagii de formare în arhivistică la Arhivele Naționale ale Franței (Paris, 2011 și 2014). A fost cercetător la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (1994-1995), Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (1996-1999) şi Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitătii (2000-2001). În prezent este angajat al Biroului de Arhive Contemporane al Arhivelor Naţionale ale României. Totodată, conduce Asociația Memoria și Istoria Comunismului.

Advertisement