Sofi Oksanen şi „Ziua când au dispărut porumbeii”. O recenzie

Sofi Oksanen, „Ziua când au dispărut porumbeii”, Polirom, 2013.

O dublă dezamăgire însoţeşte această lectură. Prima ţine de performanţa scriitoarei. Cea de-a doua este legată de traducerea stângace, pe care totuşi Polirom a considerat de cuviinţă să o publice.ziua cand...„Ziua când au dispărut porumbeii” este un roman plasat în Estonia ocupată mai întâi de sovietici (1940-1941), apoi de germani (1941-1944), iar mai târziu din nou de sovietici (1944-1966)[1]. Personajele sale sunt copleşite de dificultăţile supravieţuirii fizice şi morale într-o ţară mică, aflată sub controlul succesiv al două forţe de neoprit. Juudit, Roland, Rosalie sau Edgar apelează, individual sau împreună, la o gamă întreagă de strategii şi tactici care să le asigure supravieţuirea. Unii colaboarează cu ocupantul, alţii i se opun. Unii se ascund, alţii luptă. Unii fug, alţii încearcă jocul agentului dublu. Unii iubesc, alţii trădează. În final, răul învinge.

Sofi Oksanen a încercat cu acest volum să scrie nu numai un roman istoric, dar şi unul plin de suspans şi de mister, cu răsturnări de situaţie ce s-au dorit probabil remarcabile, dar care în cele din urmă au fost cât se poate de previzibile. Romanul este scris neîngrijit, nestructurat, şi pare neterminat. Oricât de valabilă ar fi tema cărţii, rezultatul este unul foarte modest şi lipsit de un mesaj puternic sau de valoare artistică. „Războiul e rău. Oamenii sunt slabi în faţa încercărilor pe care el le aduce. Opresorul învinge. Istoria este scrisă de învingători.” – Aşa ar putea fi rezumat mesajul cărţii, simplu şi simplist, precum cartea însăşi.

Stilul în care Sofi Oksenen scrie această carte este enervant şi greu de urmărit. Scriitoarea îşi asumă succesiv vocile personajelor sale şi în fiecare capitol ne prezintă punctul de vedere al altui personaj. Vreme de câteva pagini ne vorbeşte Roland, apoi trei pagini auzim gândurile lui Edgar. Urmează iar Roland, apoi Juudit. Edgar, Roland, Roland, Edgar, Juudit, Edgar, Edgar, Roland, Juudit… şi tot aşa până la final. Dacă la început, ponderea fiecăreia dintre aceste trei voci pare comparabilă cu ponderea celorlalte două, spre final auzim exclusiv gândurile lui Egdar, căruia i se va adăuga însă o voce nouă – Evelin. Nu numai trecerea de la o voce la alta este enervantă, dar şi schimbarea planului temporal. Romanul are şase părţi, un prolog şi un epilog. Aceste opt părţi ne poartă prin minţile numeroaselor personaje în epoci diferite: anul 1948; anii 1941 şi 1942; anul 1963; anul 1942 (şi probabil următorii, dar nu e foarte clar); anul 1963; anul 1944 (şi probabil anii precedenţi, dar nu e clar); anul 1965; anul 1966. Dacă ţinem seama şi de faptul că fiecare capitol schimbă nu numai vocea personajului, dar şi locul – suntem purtaţi când în Estonia de Nord, când în Estonia de Vest, când în Tallinn, când în satul Taara, când în Vaivara, când în Klooga etc. – atunci vom înţelege dimensiunile aproape monstruoase ale confuziei create de acest volum.

Sunt prea mulţi naratori subiectivi în acest roman. Fiecare ştie bucăţica sa de poveste, dar nu ştie destul. Uneori ei ne explică ce îi motivează, de ce se tem, ce urmăresc şi folosesc persoana I (eu), dar alteori ei doar narează întâmplările la care sunt parcă doar simpli martori şi folosesc persoana a III-a (el/ea). Şi ca şi cum naratorii aceştia nu ar fi destui, iar confuzia pe care atât de multe voci o generează nu ar fi de-ajuns, Sofi Oksanen intervine uneori în povestire cu propria voce omniscientă. Trecearea de la o persoană la alta este obositoare şi greu de urmărit şi nu înţeleg de ce autoarea nu a folosit pur şi simplu persoana a treia a naratorului omniscient. Aşa ne-ar fi putut spune punctul de vedere al fiecărui personaj în parte fără a ne ameţi cu atâţia natarori şi cu trecerea de la persoana a III-a la persoana I şi înapoi. În concluzie, povestea este fragmentară şi subţire, personajele sunt incomplet dezvoltate şi ireal de simpliste, iar stilul este confuz şi inegal.

O traducere problematică

Această versiune în limba română a fost tradusă din limba finlandeză de Sigrid Crăsnean, absolventă a Universităţii Babeş-Bolyai. A fost tradusă însă atât de prost, încât adesea este imposibil de urmărit şi de înţeles despre ce este vorba. Probleme de topică, de punctuaţie, de tehnoredactare, cacofonii, anacoluturi şi multe altele ne oferă această traducere. Dacă traducătoarea este o foarte fină cunoscătoare a limbii finlandeze, nu la fel de bine cunoaşte şi limba română, se pare.

Iată câteva exemple din opera distinsei Sigrid Crăsnean:

„Era singura soluţie, aşa spunea şi mama, zicându-i să meargă la Rosalie acasă când se tăiau animalele, mai bine ar şi rămână acolo.” – pagina 42;

„Pastilele se găseau într-o cutie din comodă, însă a găsit doat nişte prafuri.” – pagina 43;

„Mersesem acolo să stropesc merii cu Estoleum, pe care îi învăţasem să-l cumpere din timp.” – pagina 47;

„Un ou, un unt, un ou, un unt.” – nota 1, pagina 54;

„Juudit a tăcut. Sprâncenele i s-au ridicat, era un sunet ca al unei păsări care atinge suprafaţa apei cu aripa.” – pagina 77;

„Mentzel asculta cu atenţie, puţin aplecat înainte, iar furnicăturile din tălpile lui Edgar dispărură se simţea inundat de sentimentul siguranţei de sine, ca apa de colonie care i se îmbibase în costum, degajând parcă un parfum la fel de puternic, însă binefăcător, căci avea senzaţia că sacoul i se aşezase pe umeri ca turnat, de parcă fusese croit numai pentru el.” – pagina 151;

„Iar Germania nu va fi exploatată, exclamă Mentzel după ce Edgar dădu raportul, adăugă: Coniac? Este leton, are un gust ciudat, de petrol, îmi pare rău.” – pagina 151;

„Paharele clincheteau ca nişte clopoţei.” – pagina160;

„Femeia îi spuse şi că ştia o coafeză care se pricepea de minune să aranjeze cârlionţi cu foehnul, şi ea avea probleme cu părul neascultător, începuse să râdă, însă în cele din urmă, femeia devenise obositoare, era prea curioasă, aşa că Evelin renunţase să mai înveţe în parcul Glehn şi nici nu trecuse pe la coafeza recomandată de femeie, deşi văzuse cum se uita Rein la părul moale al colegei ei de cameră.” – pagina 300;

„Va ajunge Rein la închisoare sau în armată sau la nebuni, Evelin tresări, la nebuni, Dumnezeule mare, aşa păţise scriitorul acela de manifeste care răvăşise tot căminul de băieţi căutându-şi maşina de scris, fiecare cameră, toate cele o mie de paturi, toate cele o mie de dulapuri.” – pagina 309;

„În anl 1943…” – pagina 331.

Sofi Oksanen nu a considerat de cuviinţă să întrerupă naraţiunea cu note de subsol care să explice un termen sau altul. Dar traducătoarea s-a gândit că ştie ea mai bine şi din loc în loc adaugă astfel de note care ne explică, de exemplu, cine a fost Karl Linnas sau la ce se referă termeni precum „batalion de extermniare”, „Fraţii Pădurii”, „baroni baltici”, „departamentul B4”, „Ausweis” sau „Hauptsturmführer”. Traducătoarea ar fi putut cel puţin să precizeze că aceste note îi aparţin, să nu îl lase pe cititor să presupună că notele sunt ale autoarei.

De o traducere la fel de nefericită a avut parte şi glosarul care însoţeşte acest volum, glosar care cred că aparţine lui Sofi Oksanen şi din care aflăm, de exemplu, că Abwehr a fost „agenţia de inteligenţă militară şi contraspionaj a Wehrmacht-ului”, în vreme ce KGB „se ocupa cu servicii de securitate şi inteligenţă”. Dacă nu aş şti că Sigrid Crăsnean a tradus romanul din limba finlandeză, aş compătimi-o că s-a lăsat încurcată, ca o şcolăriţă, de anglicismul „military intelligence”. Dar, fireşte, nu este cazul.

[1] Acţiunea  romanului se încheie în 1966. Ocupaţia sovietică a Estoniei a luat sfârşit în 1991.

4 thoughts on “Sofi Oksanen şi „Ziua când au dispărut porumbeii”. O recenzie

  1. Mă bucur să văd că o recenzie nu se reduce la o sinteză a acțiunii unei cărți, respectiv la un set de laude adresate autorului. Traducerea, tehnoredactarea, gramatica – toate trebuie analizate și criticate/ lăudate (după caz).

  2. Reblogged this on fata noptii and commented:
    “Sunt prea mulţi naratori subiectivi în acest roman. Fiecare ştie bucăţica sa de poveste, dar nu ştie destul. Uneori ei ne explică ce îi motivează, de ce se tem, ce urmăresc şi folosesc persoana I (eu), dar alteori ei doar narează întâmplările la care sunt parcă doar simpli martori şi folosesc persoana a III-a (el/ea). Şi ca şi cum naratorii aceştia nu ar fi destui, iar confuzia pe care atât de multe voci o generează nu ar fi de-ajuns, Sofi Oksanen intervine uneori în povestire cu propria voce omniscientă.”
    @Elena Dragomir

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s