Nicio dispută în „Trecuturi în dispută”. Sau despre un titlu înșelător

Recenzie: Eleonora-Maria Popa, „Trecuturi în dispută. Regimul comunist din România în literatura istorică din perioada 1990-2015”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2020, 307 pagini.

Sub semnătura Eleonorei-Mariei Popa, la editura Argonaut din Cluj-Napoca, a apărut recent volumul „Trecuturi în dispută. Regimul comunist din România în literatura istorică din perioada 1990-2015”. Lucrarea are la bază teza de doctorat susținută de autoare în anul 2018 la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba-Iulia.

Supratitlul („Trecuturi în dispută”) sugerează că lucrarea ar fi legată de disputele din istoriografia dedicată regimului comunist, că ar exista „trecuturi” pe care autorii le dispută. Subtitlul („Regimul comunist din România în literatura istorică din perioada 1990-2015”) sugerează că obiectul studiului este „literatura istorică”, adică literatura de specialitate, științifică, specifică domeniului științific istorie, publicată între 1990 și 2015, pe tema „regimului comunist”.  Am fi îndreptățiți, așadar, să ne așteptăm la o carte despre controversele istoriografice privitoare la regimul comunist din România. Din păcate, așa cum se poate vedea cu ușurință încă de la primele pagini, conținutul nu justifică nicicum titlul incitant.

Autoarea nu explică nicăieri la ce se referă, aici, noțiunea de „literatura istorică”. Putem deduce, însă, din paginile cărții, că, pentru Eleonora-Maria Popa, „literatura istorică” include „memorii, istorii politice (sublinierea mea), monografii și studii fragmentare despre aspecte economice, sociale, religioase, ai căror autori sunt atât istorici români, cât și occidentali” (p. 17). Alteori, în această categorie a „literaturii istorice” sunt cuprinse „memorii, studii științifice care aprofundau aspecte izolate, sinteze și colecții de documente” (p. 117). Mai mult, potrivit secțiunii „Bibliografie”, un text precum cel semnat de Sabina Fati pe website-ul europaliberă.org și intitulat „Keith Hitchins, cea mai clară istorie a românilor. Europenizarea, un obiectiv vechi de 200 de ani” este „articol de specialitate” (p. 278, 281) și, deci, subsumat tot „literaturii istorice”? Între „volumele de specialitate” menționate de acest studiu, găsim și cunoscutele istorii imaginate ale lui Boia, „îndreptarul-dicționar de politologie” al lui Brucan sau dialogurile dintre Tismăneanu și Ion Iliescu, Tismăneanu și Mircea Mihaieș sau Mihai Șora și Sorin Antohi (p. 271, 274).

Asupra termenului „literatură istorică” se oprește și Andi Mihalache, în „Prefața” acestei lucrări. Potrivit acestuia,

„Literatura istorică despre comunism este un amalgam în care se scriu texte de opinie ce se profesionalizează treptat, rememorări ce criptează teribile traume, descrieri, nu foarte analitice, ale regimului concentraționar (de la dosarele de urmărire până la scrisoarea ce anunța familia de trista veste a decesului determinat de „pneumonie”), analize ale unor discursuri ceaușiste sub imboldul unor teorii literare, colaționarea unor documente de arhivă care produc „puncte” în CV sau breaking news-uri (subliniere în original)  în viața politică, reviste cu articole pestrițe, care tind totuși să devină de „specialitate”, volume colectiv-tematice cu aspect de bazar, sinteze demascatoare apoi tot mai temperate de sursele înmulțite cu trecerea deceniilor, doctorate de pionierat, ale căror idei sunt acum atât de comune încât nu mai sunt atribuite cuiva, biografii pur și simplu ori biografii care vor să dea de gol anatomia sistemului, radiografii ale așa-numitei vieți cotidiene, confundată adesea cu nivelul de trai, timide încercări de a surprinde ingineriile sociale ale regimului sub umbrela vestitelor gender studies (subliniere în original), mediatizarea unor torționari nonagenari și, cum altfel, istorii ale istoriografiei comuniste de care nimeni nu se declară mulțumit etc. Mai pe scurt, ce conține literatura istorică investigată de Eleonora-Maria Popa?” (p. 8).

Nu-mi este clar dacă, oferindu-ne această definiție-descriere a „literaturii istorice”, Andi Mihalache este ironic cu autoarea, căutând să sugereze o necunoaștere de către aceasta a distincției dintre sursele primare, secundare, terțiare. Definiția lui Andi Mihalache ne trimite, însă, la o altă problemă nelămurită, și anume care este obiectul de studiu al literaturii istorice investigate. Titlul vorbește despre „regimul comunist din România”, dar acest concept este prea vag sau prea cuprinzător (depinde cum ne uităm la el) pentru a ne lămuri.

Și, totuși, care este obiectul studiului? Autoarea explică în „Introducere” că „a considerat oportun” să se oprească doar asupra „autorilor care au scris o istorie politică a regimului comunist din România, în intervalul 1990-2015” (p. 17) și că autorii vizați în primul rând au fost „istoricii” Ghiță Ionescu, Dennis Deletant și Vladimir Tismăneanu. „Oportunitatea” este dată de faptul că „până în acest moment nu există interpretări ale studiilor autorilor respectivi, deși ele sunt în mod constant recenzate și citate, constituind uneori fundamentul în realizarea unor noi volume despre comunismul românesc” (p. 17).  Oare am înțeles corect raționamentul și argumentul autoarei? Studiile autorilor vizați NU au fost interpretate până acum, dar au fost recenzate și citate, constituind fundamentul istoriografiei domeniului?!…

Autoarea nu definește noțiunea de „istorie politică” și nu spune care scriere este o „istorie politică” și care nu. Insistă, însă, că obiectul analizei sale a fost constituit de „istoriile politice” – și mai exact de „istoriile politice neideologizate” (p. 117), scrise între 1990 și 2015. Nici alegerea perioadei nu este explicată. Deducem că anul 2015 a fost ales pentru că atunci a început autoarea programul de doctorat (deși mai potrivit ar fi fost, probabil, anul 2018, când și-a susținut teza, sau, poate, chiar 2020, când a publicat cartea în discuție). Arbitrară și lipsită de sens pare și cealaltă limită cronologică din titlu (1990), de vreme ce autoarea nu o respectă nicicum. Ni se explică, însă, că „aplicarea unor principii de clasificare a dus la depășirea bornelor cronologice prin acceptarea a doi istorici care au fost publicați pentru prima dată în anii ’60 și în anii ’80 și reeditați după Revoluția din 1989” (p. 17).

Ca „surse” ale studiului, Eleonora-Maria Popa indică textele autorilor selectați, interviuri cu acești autori și recenzii despre lucrările lor. Autoarea se plânge că a vrut să intre în arhiva CNSAS, ca să vadă o serie de materiale privind pe Katherine Verdery și pe Dennis Deletant, dar că CNSAS „nu i-a procesat solicitarea până la momentul finalizării acestui volum” (p. 18). Numai că această scuză nu este tocmai credibilă, având în vedere că doctoratul autoarei a durat trei ani (2015-2018),  că până la apariția acestui volum, în 2020, au mai trecut alți doi ani și că unii dintre noi mai știm câte ceva despre accesul în arhive și despre „procesarea” unor cereri.

Eleonora-Maria Popa admite că „validitatea unui studiu” este dată de „autenticitatea și credibilitatea surselor sale”, dar insistă, totodată, că „esențială” este „crearea unui sistem de interpretare pentru atingerea obiectivelor principale și secundare stabilite” ale cercetării (p. 18). „În acest scop” (deducem că scopul este „crearea unui sistem de interpretare”, scop complet ratat, în opinia mea), autoarea pretinde că a „combinat cercetarea de tip istoriografic, sociologic și biografic, cu prelucrarea de tip calitativ și cantitativ, beneficiind de modele de investigație aplicate producțiilor istorice din timpul regimului comunist” (p. 18) – o exprimare care, de fapt, nu ne spune și nu dovedește absolut nimic. Tot legat de scopul studiului, aflăm că autoarea a „urmărit delimitarea contextului în care au fost redactate și publicate respectivele lucrări” – lucrările rămân, în fapt, multă vreme nenumite. „Delimitarea contextului” s-a făcut pentru că ajută la „clasificarea autorilor în funcție de două coordonate: motivațiile biografice și determinările profesionale, pe de o parte, și realizarea unei analize istoriografice (elemente de formă și de conținut), pe de altă parte (p. 18).

Această „Introducere” confuză și nelămuritoare nu ne spune, de fapt, de ce este scrisă lucrarea, care-i este scopul și care-i sunt obiectivele. Nu stabilește domeniul de analiză, nu definește termenii folosiți, nu explică de ce este lucrarea originală, nu oferă lămuriri despre teorie și metodă, nu face precizări legate de structura lucrării în ansamblu, nu ne comunică teza sau ipoteza autoarei. „Introducerea” este urmată de un capitol cu un titlu la fel de înșelător precum titlul volumului însuși – „Locul regimului comunist din România în istoriografia postdecembristă. Aspecte conceptuale și metodologice”. Acest capitol debutează cu o superficială discuție despre „speculații terminologice referitoare la evenimentele din 1989” (p. 29-39) – mai pe scurt: a fost sau n-a fost revoluție și cine ce-a zis pe această temă. Din aceste pagini aflăm și de ce s-a prăbușit sistemul. Astfel,

„Conform marxismului, industrializarea trebuia să determine creșterea masei muncitorilor (a proletariatului), care să adere la ideologie. Deși aparent acest lucru s-a întâmplat, al treilea val al revoluției industriale a schimbat centrul de greutate spre sectorul terțiar, cel al serviciilor. Mai mult, introducerea tehnicii de calcul a pus accentul pe profesiile aferente, ducând chiar la scăderea numărului muncitorilor. Deci, proletariatul, care ar fi trebuit să constituie baza socială a comunismului, nu mai reprezenta clasa socială a comunismului, de unde și falimentul sistemului, alături de alți factori” (p. 31).

Nu este clar, din stilul autoarei, dacă ideea de mai sus îi aparține sau dacă este împrumutată de la Silviu Brucan – alt autor de literatură istorică, se pare, de vreme ce cartea sa de memorii este încadrată în secțiunea „volume de specialitate” (p. 271).

Se scrie, mai departe, că „direcțiile de cercetare istoriografică în România postcomunistă” (p. 39) au fost date de următorii autori: Keith Hitchins, Dennis Deletant, Catherine Durandin, Katherine Verdery, adică „străini din occident”, și, respectiv, Ghiță Ionescu, Victor Frunză și Vladimir Tismăneanu,  adică „disidenți români în străinătate” și „istorici”, care „și-au continuat demersul și după căderea regimului, alături de colegii lor din România” (p. 39), „colegi” care rămân însă nenumiți.

Urmează o lungă discuție (p. 43-59) despre „creatorii de școli istoriografice” sau „întemeietorii de școli istorice geografice”, care au scris, insistă autoarea, fie despre cum se scrie sau ar trebui scrisă istoria, fie studii dedicate unor perioade și teme dintre cele mai diverse, de la arheologie și preistorie la „formarea imaginii de sine a românilor ardeleni până în secolul al XVIII-lea”. Eleonora-Maria Popa consideră că „o clasificare pe criterii geografice” a „creatorilor de școli istoriografice” este „mult mai oportună” – mai portună decât ce? – „deoarece nu riscă să devină arbitrară”. „Spațiile” geografice identificate sunt, mai ales, cele „bucureștean, ieșean, clujean”, criteriul de selecție fiind acela că acolo există instituții „unde se derulează activități de cercetare” și unde există periodice, „care, cel puțin pentru o vreme, au încercat să promoveze interese științifice comune” (p. 20, sublinierea mea). Astfel, de la Cluj-Napoca sunt pomeniți Pompiliu Teodor, Ioan Aurel Pop, Sorin Mitu, Ovidiu Pecican, Doru Radosav, Lucian Nastasă sau Toader Nicoară; de la București – Lucian Boia, Bogdan Murgescu, Florin Müller, Mirela Luminița Murgescu, Constanța Vintilă Ghițulescu; de la Iași – Alexandru Zub, Ștefan Gorovei, Andi Mihalache, Adrian Cioflâncă, Alexandru-Florin Platon, Mihai Chiper; de la Oradea – Gabriel Mosia; de la Sibiu – Dan Iacob și Mihaela Grancea; de la Alba-Iulia – Iacob Mârza sau Laura Stanciu; de la Craiova – Nicolae Mihai. „Creatorii de școli istoriografice” sunt împărțiți în „vechea gardă” și „noua gardă” și amintiți cu o serie de studii care au sau n-au legătură cu istoria regimului comunist sau cu studiul evoluției concepțiilor istorice și al operelor istorice, în general. Cineva a scris despre elitele intelectuale din secolul al XIX-lea, altcineva – despre sociologia istoriografiei; o voce se plânge, în 1995, că nu s-a realizat încă o reformă a istoriografiei postcomuniste din România, iar o alta încearcă o istorie a istoriografiei românești începând cu 1859.

Această discuție despre „spațiile geografice” și oamenii ei este reluată și în alte capitole și mărturisesc că nu i-am prea văzut rostul în economia lucrării. La pagina 191, însă, autoarea ne explică, în cele din urmă, că, procedând astfel, a intenționat să realizeze „analiza evoluției mediului istoriografic postcomunist și munca specialiștilor care au desfășurat activități de mentorat, contribuind astfel, atât la conturarea unor curente istoriografice, cât și la formarea profesională a colegilor mai tineri”. Dintre „colegii mai tineri”, autoarea spune că a acordat o atenție deosebită „celor care și-au concentrat eforturile asupra comunismului românesc, fie din perspectiva istoriografiei din timpul regimului (1948-1989), fie cu privire la istoriografia regimului, în care poate fi încadrată și literatura istorică (1990-2015)”  (p. 191). Poftim?

Trebuie să admit că nu am înțeles nici rostul capitolului al doilea, care încearcă, fără succes, să discute despre cum s-a scris istoria în România regimului comunist, despre relația dintre ideologie și cultură, despre cenzură, emigrație, dizidență și exil. Capitolul al treilea pare să ajungă, în sfîrșit, la miezul problemei: „istoricii regimului comunist din România” (p. 117), adică autorii de „istorii politice”, pe care aflăm că Eleonora-Maria Popa i-a selectat după două criterii: 1) motivațiile biografice care explică opera și 2) determinările profesionale (p. 19). În categoria „istoricilor cu preocupări profesionale”, autoarea i-a inclus pe Catherine Durandin, Katherine Verdery și Keith Hitchins. Autorii cu motivații preponderent biografice sunt „istoricii” și „disidenții” Ghiță Ionescu, Victor Frunză și Vladimir Tismăneanu. Lor li se adaugă „istoricul” Dennis Deletant – „un caz de tranziție” (p. 146), indiferent ce ar însemna asta. Deși lucrările primilor doi au fost publicate înainte de 1989, aflăm că aceștia au fost totuși selectați pentru că „au intrat în circuitul istoric național după 1989” (p. 23). Vlad Georgescu este încadrat „în categoria cazurilor de disidență”, „datorită faptului că nu a fost posibilă monitorizarea activității sale după 1989, din cauza încetării sale din viață” (p. 118).

De fapt, Eleonora-Maria Popa a ales pentru discuția sa autori. Nu a ales opere, teze, interpretări, controverse, școli sau curente istoriografice. Lucrarea pretinde că ar discuta despre „școli istorice”, „școli istoriografice” (p. 20), „curente istoriografice” (p. 191) sau „direcții de cercetare istoriografică în România postcomunistă” (p. 39). În realitate, însă, volumul nu ne spune care ar fi aceste „curente”, „școli”, „direcții”, ce le caracterizează, care le sunt exponenții, cum s-au contestat ele unele pe altele sau cum au intrat în dialog. Că este vorba despre autori, iar nu despre opere se observă și din „Introducere”. Acolo autoarea scrie că primul său pas a fost „stabilirea unor criterii de selecție care să permită nominalizarea unor titluri relevante pentru demersul nostru și realizarea unei clasificări ale cărei granițe, în scopul veridicității, au fost considerate permeabile. Am identificat, astfel, două categorii de autori și am stabilit tipologia aferentă” (p. 23). Așadar, criteriul după care au fost selectate operele a fost dat de identificarea a două categorii de autori și, în cadrul fiecărei categorii, a tipologiilor aferente. Totuși, autoarea pretinde că interesul său a fost îndreptat nu spre un număr foarte restrâns de autori, ci spre „producțiile din perioada postcomunistă” (p. 117). Pentru că erau „numeroase”, aceste „producții”

„au fost supuse, în paginile de față, unui triaj, care nu se dorește arbitrar sau discriminatoriu. Selecția a fost doar o modalitate de a restrânge o temă de cercetare extrem de amplă la studiul istoriografic al istoriei politice a regimului (sublinierea mea), luând în considerare condițiile excepționale în care a fost redactată fiecare istorie (subliniere în original), precum și traiectoria unică a motivațiilor personale și profesionale ale autorului” (p. 118).

Observăm, așadar, că, deși, de cele mai multe ori, „istoria politică” desemnează aici o carte de „istorie” (pentru autoare unele cărți fiind „istorii politice”, iar altele nu), alteori este vorba despre „istoria politică a regimului” și despre „istoriografia istoriei politice a regimului”. Confuzia în uzitarea termenului se datorează faptului că autoarea nu a definit precis obiectul studiului.

„Condițiile excepționale” invocate de autoare drept criterii de selecție a unor „istorii” se referă, la faptul că:

Autorii selectați (sublinierea mea) constituie cazuri unice, atât prin contextul redactării, cât și prin specificul stilului narativ, un volum remarcându-se prin caracterul predictiv, altul prin foița de Biblie pe care a fost scris, altul prin perspectiva proprie unui disident din țară sau din exil ș.a.m.d. Nu putem omite britanicul căsătorit cu o româncă, istoric despre care deducem că și-a scris lucrarea beneficiind de importante informații chiar din interior, ori pe antropologul american care a vizitat satele din centrul Transilvaniei pe o motoretă second-hand, pe istoricul francez ce l-a însoțit mai întâi pe tânărul și promițătorul, apoi pe impredictibilul și, în final, pe depășitul și perdantul Ceaușescu, în periplul său, asemenea unei umbre, ori pe alt autor american, ale cărui studii au evoluat cronologic, începând cu epoca modernă și ajungâng până la perioada comunistă (p. 27).”

Astfel de „condiții excepționale” sunt invocate pe parcusrul lucrării drept criterii de selectare a autorilor sau operelor. Pentru Victor Frunză, de exemplu, ele se referă la teama acestuia că „generațiile viitoare îl vor condamna și judeca pentru pasivitatea” față de regimul comunist sau la faptul că s-ar fi „documentat pe ascuns”, în România comunistă, pentru a redacta istoria PCR, „scriind cu lupa pe foiță de biblie, cu o caligrafie aproape microscopică” (p. 121).

Eleonora-Maria Popa insistă deseori că autorii săi sunt „istorici” de „istorii politice” „neideologizate”. Omițând chestiunea deloc simplă a caracterului „neideologizat” al „istoriilor” invocate, notăm totuși că autoarea însăși observă că, de fapt, Ghiță Ionescu a fost diplomat și politolog, că Frunză a fost ziarist comunist, conferențiar la Academia „Ștefan Gheorghiu”, că Tismăneanu este politolog, absolvent de filozofie politică în România comunistă, că Deletant este filolog, iar Katherine Verdery – antropolog. Rămânem așadar doar cu doi istorici de formație, Catherine Durandin și Keith Hitchins. Faptul că sunt sau nu istorici ca formație este mai puțin important. Relevant este ca Eleonora-Maria Popa nu reușește să le interpreteze și plasese scrierile în context istoric și istoriografic și că nu le abordează scrierile critic.

Lucrarea nu identifică explicit „istoriile politice” ale autorilor vizați, iar cititorului îi rămâne să le recunoască singur din noianul de lucrări amintite pentru fiecare caz în parte. Volumul se încheie cu șapte așa-zise „anexe”, în fapt niște scheme derizorii, din care putem înțelege, însă, în sfârșit, care sunt operele relevante pentru istoriografia „regimului comunist”, publicată în perioada 1990-2015. Iată-le: „Comunismul în România” (Ghiță Ionescu; prima apariție în 1964; ediția românească în 1994), „Istoria Partidului Comunist Român” (Victor Frunză, 1984/1999), „Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc” (Vladimir Tismăneanu, 2003/2005), „Scurtă istorie a României” (Keith Hitchins, 2014/2015), „ România sub regimul comunist” (Dennis Deletant, 1997), „Nicolae Ceaușescu. Adevăruri și minciuni despre un rege comunist” (Catherine Durandin, 1990/1992) și „Socialismul. Ce a fost și ce urmează” (Katherine Verdery, 1996/2003). Acestea sunt, așadar, pentru Eleonora-Maria Popa, „volumele de referință” (p. 223) sau „volumele etalon” (p. 23) ale „literaturii istorice” scrise în perioada 1990-2015 pe tema regimului comunist din România.

Lucrarea deseori îi ceartă pe acei autori care tind să realizeze „studii fragmentare”, iar nu „lucrări de sinteză”, care nu scriu multi-, trans- sau interdisciplinar, care nu aleg temele și interpretările potrivite, care abordează prea multe subiecte, ceea ce „a dus la obținerea unor rezultate variate” și, „în același timp, a îngreunat conturarea pe termen lung a unui câmp discursiv comun” (p. 19, sublinierea mea). Acești autori timid contestați nu sunt numiți însă. Despre alți autori și alte opere aparțind istoriografiei comunismului românesc, Eleonora-Maria Popa nu pomenește. Marius Oprea, Cristian Croncotă și Ioan Opriș sunt, probabil, excepția, lor fiindu-le dedicată o notă prizărită sub pagina 117, notă din care aflăm că reprezintă „câțiva autori” de „producții din perioada postcomunistă” , mai exact de „studii referitoare la aparatul represiv și la Securitate”. Niciun titlu nu este aminit, însă, pentru acești autori.

Privitor la concluziile cercetării, Eleonora-Maria Popa pretinde că a „demonstrat că reforma istoriografiei postcomuniste este un fenomen cuantificabil”, că a „stabilit ce poziție a ocupat cercetarea regimului comunist și care au fost autorii preocupați de acest subiect”, că a „descoperit că, în perioada 1948-1989, lucrările redactate din perspectivă democratică au constituit rezultatul unui demers în exil sau al istoricilor occidentali”, că a „descoperit motivele care i-au determinat” pe Keith Hitchins, Dennis Deletant, Katherine Verdery și Catherine Durandin și pe „colegii de breaslă români, precum Ghiță Ionescu, Victor Frunză și Vladimir Tismăneanu”, „să-și redacteze lucrările” (p. 215).  S-a demonstrat că,

„Dacă problemele tranziției postcomuniste  au făcut dificilă scrierea unei istorii a regimului comunist din România, în timpul regimului, acest obiectiv a fost aproape imposibil de atins (ne referim la o istorie neideologizată). Spunem „aproape” deoarece, așa cum am arătat, au apărut totuși câteva volume redactate de disidenți din țară și din exil, care și-au asumat riscurile unui astfel de demers” (p. 262-263).

În concluzie, avem în față o lucrare și o cercetare slab construite, nestructurate, cu lacune majore legate de tehnici și metode de lucru, caracterizată de necunoașterea reală a literaturii relevante pentru tema discutată, cu lipsă de considerație pentru cititor.

Recenzie: Eleonora-Maria Popa, „Trecuturi în dispută. Regimul comunist din România în literatura istorică din perioada 1990-2015”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2020, 307 pagini.

***

Cu riscul de a părea arogantă, aș adăuga câteva sfaturi didactice pentru actuali sau viitori studenți doctoranzi, interesați de istoria recentă a României. De altfel, cu gândul la aceștia am scris acest text, care altminteri putea foarte bine să nici nu existe. Așadar, iată câteva puncte despre cum NU trebuie făcut:

  • Nu vă subestimați cititorii. Nu vă imaginați că îi păcăliți cu argumente care nu vă conving nici pe voi înșivă. E mai productiv să porniți de la ideea că cititorii voștri știu foarte multe, mult mai multe ca voi;
  • Nu fiți indulgenți cu voi înșivă. Fiți cel mai aspru critic al vostru. Identificați punctele slabe ale propriilor texte, ale propriilor planuri/ intenții de cercetare și criticați-le, ca și când nu v-ar aparține. Anticipați critica și rezolvați problema în modul cel mai serios. Nu inventați scuze și argumente ridicole. Dacă nu găsiți argument ca să contracarați critica, dacă nu găsiți soluție ca să rezolvați problema, înseamnă că cercetarea este construită slab/greșit, și atunci o luați de la capăt;
  • Nu nesocotiți feedback-ul negativ/critic. Nu are nimeni nimic cu voi. Încurajările și laudele au și ele rostul lor, dar, la acest nivel, este absolut necesar să căutați neapărat feedback-ul negativ/critic și să învățați din el. Încercați să publicați (inclusiv sau mai ales în străinătate) fragmente din textele voastre și recenzii la textele altora și luați în seama feedback-ul primit (care deseori va fi critic);
  • Nu publicați în volum referate care nu prea pot crea o structură închegată, mai ales când toate referatele vorbesc despre același lucru;
  • Nu pretindeți că sunteți fini cunoscători ai unui domeniu, când de fapt nu știți mare lucru despre el;
  • Nu vă lăudați magiștrii și evitați să vă puneți în situații derizorii; admirația, respectul, recunoștința pot fi manifestate și altfel;
  • Nu vă încurcați în multi-, trans-, pluridisciplinar. Învățați bine un domeniu și mai vedeți apoi dacă e cazul și dacă aveți priceperea să vă jucați cu jucăriile altora;
  • Nu vă apucați de cercetare și de scris, până ce nu devine clar (în teorie, cel puțin) ce este și ce nu este o teză de doctorat, ce este și ce nu este o analiză critică a literaturii anterioare, pe o temă dată.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s