Educaţia de ieri şi de azi. Studiu de caz: Elena Farago

Cine nu a auzit de „Căţeluşul şchiop”, de „Gândăcelul”, de „Bondarul leneş”, de „Sfatul degetelor”, de „Motanul pedepsit”, de „Tanu” şi de multe alte poezii ale Elenei Farago? Cine nu a învăţat în copilăria mai fragedă sau mai puţin fragedă pe de rost aceste poezii? Cine nu a citit propriilor copii aceste versuri? Cine nu le-a auzit recitate la serbarea de la grădiniţă sau de la şcoală? Cred că foarte puţini dintre noi.

Am o nepoţică ce va împlini peste vreo două luni trei ani. Este mare amatoare de poveşti şi poezii citite de oricine. Ieri mi-a venit şi mie încă o dată rândul. Copilul şi-a ales din raft Căţeluşul şchiop şi alte poezii, Editura Roxel Cart, Bucureşti, 2011, 48 de pagini (ediţia a doua, ilustraţii de Dana Popescu). Am avut astfel ocazia să-mi amintesc cât de nepotrivite sunt astăzi multe dintre versurile Elenei Farago, cât de rău pot ele face copiilor noştri.  

1Volumul cuprinde 23 de poezii, între care „Căţeluşul şchiop”, „Gândăcelul”, „Bondarul leneş”, „Sfatul degetelor”, „Motanul pedepsit”, „Tanu”, dar şi „Doi prieteni”, „Cocoşelul”, „Puşiorul moţat” şi multe altele. Ce m-a supărat? Lipsa de discernământ a editorului (cine o fi acela!) care nu a înţeles un lucru elementar, anume că orice carte este scrisă într-o anumită epocă istorică pentru o anumită epocă istorică şi că o poezie pentru copii premiată în 1920 poate fi astăzi nu numai nepotrivită, dar şi nocivă! Să luăm câteva exemple, de la cele mai puţin grave, la cele de-a dreptul sinistre:

Tanu

Tanu-i un motan cuminte
Şi-i atâta de curat
C-are voie să se culce
Chiar cu pernele din pat.

Ilenuţa îl iubeşte
Şi se joaca mult cu el.
Astăzi însă-i supărată,
Nu l-a mângâiat defel!

Miau!… O-mbie din fereastră,
Dar fetiţa stă pe loc.
„Taci, măi Tanule, că mie
Nu-mi mai vine să mă joc!”

„Ce-ai pătit?”…
„Nimic, dar mama
Aşa aspru m-a certat!…”
„I-ai greşit ceva?…”
„De unde?! Pentru că nu m-am spălat…”

„Ştii, fetiţa mea cuminte,
Iartă-mă că-ţi spun, dar eu
Pentru asta te-aş şi bate
Dacă-ai fi copilul meu!”

Ce ar trebui să înveţe copilul din acest text? Că este firesc, justificat, normal să fie bătut atunci când nu-şi ascultă mama şi nu se spală?

Motanul pedepsit

Rândunica e plecată
După hrană pentru pui.
Cuibu-i singurel sub streşini
Şi prin curte nimeni nu-i.
Râde sub mustăţi motanul:
— Ce noroc! Păcat să-i scap!
Iute sus! …Dar poc, o piatră
Îl loveşte drept în cap.

Trist se tânguie motanul:
— Miau şi vai de capul meu!
Petrişor îl ia în braţe…
— Iartă-mă, te rog, căci eu
Te-am lovit şi rău îmi pare,
Dar de bieţii puişori
Ţie cum nu ţi-a fost milă
Când săriseşi să-i omori?

Aici morala ar fi că sunt situaţii când e bine să le dai motanilor cu pietre în cap, ca de exemplu atunci când vor să mănânce puii de rândunică. Dar de ce nu o fi bine să dăm şi rândunelelor cu pietrele în cap? Lor nu le-o fi milă de bietele gâze pe care le omoară?
Aceste două poezii sunt încă destul de inofensive prin comparaţie cu ce urmează.

Puişorul moţat

Puii mamei, pui,pui,pui,

Are cloşca şapte pui —
Cinci pestriţi, unul bălţat,
Numai unul e moţat
Şi curat şi încălţat.

— Spune-mi, puiule, şi mie
De ce-ţi face numai ţie
Mama ta ciorapi şi ghete,
Şi îţi leagă moţ în plete?

Oare frăţiorii tăi
Sunt aşa de proşti şi răi ?
Sau poate că mama ta
O fi leneşă ori rea?

Spune puiul: – Mama mea
Nu-i nici leneşă, nici rea,
Dar e tristă, vai de ea,
Căci îi fac ruşine multă
Fraţii mei şi n-o ascultă,
Că, de-i cheamă, fug pe-afară,
Că de-i prinde, plâng şi zbiară,
Şi de-aceea-s nespălaţi,
Şi desculţi, şi nemoţaţi.

Dar eu stau cu mama mea
Şi mi-i drag s-ascult de ea.
Şi de-aceea sunt moţat
Că-s cuminte şi curat.

Ce învăţăm noi de aici ? Dar un copil de 2-7 ani ? Învăţăm că a nu asculta de mama, a nu sta cu mama, a te murdări, a fugi la joacă afară sunt echivalentul lui a fi un copil „prost şi rău”. Mai mult, dacă eşti un copil „prost şi rău” este firesc, justificat, normal ca mama – care nu este „nici leneşă, nici rea”, ceea ce înseamnă că este harnică şi bună – să te pedepsească lăsându-te fără ciorapi, fără ghete, fără moţ în plete şi… nespălat. În plus, educat cu o astfel de poezie (sau cu astfel de poezii), copilul poate trage concluzia că toţi copiii pe care îi vede el la şcoală, pe stradă, prin piaţă, prin autobuz şi care sunt nespălaţi, desculţi, neîngrijiţi sunt aşa pentru că au fost „proşti şi răi” şi că îşi merită situaţia pe deplin!
Tema „copilului prost şi rău” este foarte dragă Elenei Farago. Iată încă un exemplu:

Doi prieteni


— Cercul meu aleargă iute.
De-abia mă ţin de el.
Cercul meu aleargă iute
Şi, de nu mă crezi tu, du-te
Să te-ntreci cu el.Dar să bagi de seamă, frate,
Nu cumva să cazi!
Dar să bagi de seamă, frate,
Că, de nu, păţi-vei, poate,
Ce-am păţit eu azi.

C-am căzut din fuga mare
Pe un ciob de geam,
Am căzut din fuga mare
Şi nu ştii ce rău mă doare
Rana ce o am.

Uite cum îmi curge sânge
Din genunchiul stâng.
Uite cum îmi curge sânge
Şi mă ustură şi-aş plânge,
Dar nu pot să plâng.

 

 

Căci nu vreau să ştie mama
Că sunt prost mereu,
Căci nu vreau să ştie mama
Că sunt prost şi nu bag seama
Ce-i îndrumul meu.

— Ba eu spun orice greşeală
Mamei, pe de rost.
Ba eu spun orice greşeală,
Căci copilul care-nşală
E urât şi prost.

Şi de-ar fi chiar să mă bată
Pentru vina mea,
Şi de-ar fi chiar să mă bată
N-aş minţi-o niciodată
Pe mămica mea.

Bietul copil… Oricum ar da-o şi orice ar face tot „urât şi prost” rămâne! A alerga şi a te lovi la joacă este semn că eşti „prost” şi este o „greşeală”! Dacă îi spune mamei, nu e bine pentru că biata mamă se întristează că feciorul ei „este prost mereu”. Dar nici să nu-i spună nu e bine, „căci copilul care-nşală e urât şi prost”. Dacă îi spune mamei ce a păţit nu mai e „urât şi prost”, dar, pentru „vina” lui, va primi bătaie, care iar ne este prezentată ca un fapt firesc şi obligatoriu cerut de o greşeală (reală sau imaginată) a copilului. Oare creştem cu astfel de poezii viitoare persoane cu comportamente schizoide?
Dar asta nu este tot. Se poate şi mai rău, după cum ne-o dovedeşte poezia „Cocoşelul”, care sună aşa:

Cocoşelul

Trece-un pui pe la fereastră,
Are moţ pe cap şi creastă,
Dar e chior de-un ochi şi n-are
Aripioare pe spinare,
Şi codiţa-i smulsă toată,
Şi nu cântă niciodată.
— Cum te cheamă, puişor?
— Cocoşelul berc şi chior.
–Şi de ce n-ai aripioare?
— Mi le-au smuls să nu mai zboare!
— Şi de ce n-ai ochişori?
— Că prea mult am vrut să zbor!
Şi-am sărit şi-n sus, şi-n jos
Pân’ ce ochiul mi l-am scos.

 

Şi-acum plâng şi mi-i ruşine
C-am ajuns ca vai de mine!
–Cocoşelule, sărace,
Geaba plângi, că n-ai ce face.
De-ai fi fost ascultător
N-ajungeai nici berc, nici chior.
Vezi acum de te păzeşte
Că-aripioarele ţi-or creşte.
Iar de ochişorul tău
Nu-ţi mai pară-aşa de rău.
Nu-i ruşine să fii chior
Şi, de-i fi ascultător
Şi cuminte, fiecine
Va avea milă de tine.

Se poate oare găsi un text mai sinistru? Avem din nou de-a face cu tema neascultării de părinţi şi cu tema pedepsei, care acum nu mai ia forma bătăii, ci atinge cote de-a dreptul groteşti. Bietul cocoş voia „să zboare”, ceea ce, fiind (considerat) iremediabil rău, a atras după sine (binemeritata) pedeapsă de a-i fi tăiate aripile! Pe deasupra, ca o pedeapsă divină, a rămas şi chior! Dar poeta îl învaţă că n-ar fi cazul să-i „mai pară aşa de rău” de ochiul lui, că „nu-i ruşine să fii chior”. Căci prima grijă a orbului e legată de „ce-o zice lumea”, de „cum o râde lumea de el” că a rămas orb, iar nu de cum n-o mai vedea lumina zilei niciodată! Şi, dacă tot a ajuns orb, ar trebui să ştie că, „dacă va fi ascultător şi cuminte”, se va găsi „fiecine” care să „aibă milă de el”, căci, nu-i aşa?, la ce mai poate fi de folos un orb unei societăţi? Bineînţeles că la nimic şi singurul lui scop în viaţă va fi acela de a trăi din mila fiecui! Frumoase versuri pentru copiii secolului al XXI-lea, nu credeţi?

Ilustraţiile volumului discutat aici pun şi ele o serie de probleme. De exemplu, bietul „Căţeluş şchiop” devine în viziunea Danei Popescu ciung de-a binelea, după cum puteţi vedea chiar pe copertă. Versul „Eu am numai trei picioare” a determinat pe ilustrator să-i taie căţelului piciorul cu totul!…

Cartea în discuţie aici reproduce poeziile din volumul „Din traista lui Moş Crăciun”, apărut în anul 1920 şi premiat în acelaşi an de Academia Română, informaţii pe care le aflăm de pe pagina patru, menită a justifica (poate) decizia editurii de a publica volumul. Dar oare nu s-a găsit nicio minte mai luminată ca să vadă şi ca să înţeleagă că nu mai este valabil astăzi tot ceea ce era unanim acceptat şi premiat în 1920 sau în 1950? Elena Farago a trăit între anii 1878 şi 1954 şi a publicat versuri pentru copii între anii 1913 şi 1944. Ea a scris despre lumea în care a trăit şi pentru lumea în care a trăit, o lume care nu mai există astăzi! Între timp pedagogia a evoluat, psihologia a evoluat, omenirea a evoluat. Am înţeles că bătaia şi ameninţarea nu pot fi mijloace de educare, de instruire şi de formare eficiente. Am înţeles că ele fac rău copilulului de azi şi adultului de mâine. Am înţeles că trebuie excluse din comportamentul nostru social sau educaţional. Sau poate că… n-am înţeles?

Mai grav este însă că publicarea acestor poezii nu reprezintă o excepţie în aşa-zisa piaţă de carte pentru copii de la noi din ţară. Se republică de-a valma şi fără niciun fel de discernământ autori consideraţi clasici, fără a gândi că este cazul poate ca textele respective să fie adaptate lumii în care trăim sau să fie însoţite de explicaţii suplimentare. De preferat ar fi, în opinia mea, să încurajăm autorii contemporani de carte pentru copii, nu să (re)publicăm la infinit „Capra cu trei iezi” (alt text înfiorător!!!) şi „Poeziile” Elenei Farago. Nu spun că tot ce s-a scris până la noi este prost. Nu spun nici să aruncăm opera Elenei Farago la gunoi cu totul. Spun doar că e absolut necesar să fim mai selectivi şi mai atenţi când vine vorba de textele pe care le folosim ca să ne educăm copiii.

„Cocoşelul” Elenei Farago poate fi prezentat copiilor, dar nu celor de grădiniţă sau celor de clasa I, cu titlu de „Aşa DA!”, ci elevilor mai mari, la orele de Educaţei Civică sau la cele de Istorie, de exemplu. La Educaţie Civică textul poate deveni un pretext pentru a identifica o serie de comportamente sociale nefireşti, iar la orele de Istorie poate fi folosit pentru a înţelege cum a evolut şi cum s-a schimbat modul în care sunt trataţi copiii într-o societate. Dar nu, noi nu facem aşa, şi dacă daţi o căutare pe Google cu titlurile acestor poezii şi/sau cu termenii grădiniţă, clasa I, serbare şcolară etc. veţi vedea că aceste poezii sunt folosite pe larg în sistemul de învăţământ românesc (inclusiv în manuale). Sau nu mai căutaţi pe Google şi mă credeţi pe mine pe cuvânt, că de 16 ani mă tot învârt prin şcolile româneşti.

19 thoughts on “Educaţia de ieri şi de azi. Studiu de caz: Elena Farago

      • acum 2-3 luni, pe Facebook, o cunoștință a povestit că la o anumită grădiniță nu se mai folosește acest cântec.
        în viziunea ei, era rău acest că s-a scos cântecul, nu înțelegea care-i baiul.
        eu și încă cineva am încercat să o convingem de nocivitatea chestiei cu „mă bate mămica”.
        ce înjurături ne-am luat apoi de la alte persoane!🙂

  1. Bine ca n-ai spus si de “Gandacelul”, la poezia aia tin minte ca am plans de m-am rupt in copilarie. Mda…. cred ca unele poezii nu prea sunt potrivite decat, cel mult, la o ora de pedeapsa, daca exista asa ceva, sau daca nu, sa se infiinteze una :)))…. Glumesc, dar asa ar avea logica. Si acum, daca ma gandesc mai bine, si Emil Garleanu cu “lumea celor care nu cuvanta” e din aceeasi categorie, de plans si jale. Pe de alta parte, nici nu le poti elimina complet de pe piata, fac parte din literatura romana si asta e. Doar ca trebuie un fel de “bulina” pe carti, sa previna cititorul.🙂

    • Nu stiu din ce pricina, acest comentariu se ascunsese in spam. L-am recuperat.🙂 La noi in tara, din pacate (si din observatiile mele directe), bataia este considerata inca drept mijloc important de… educare. Parintii cred ca “bataia e rupta din Rai”, copiii sunt invatati ca e normal sa fie batuti pentru orice. Nu oricare cititor are priceperea de a intelege ca poezii ca cele amintite aici sunt nepotrivite copiilor, de aceea cred ca ar trebui gasit un mijloc de a reglementa aceasta piata a cartii pentru copii. Sa gasim o solutie pentru a face editurile mici si obscure sa intelega ca profitul imediat si facil nu se poate face cu reeditarea la infinit a poeziilor Elenei Farago. Sa educam educatoarele si invatatorii, dar si pe parinti, ca sa inteleaga de ce cantecelul cu “mi-am pierdut o batistuta/ma bate mamica” astazi nu mai poate fi acceptat. Poate ca “bulina” poate fi o solutie.🙂

      • Era in spam poate pentru ca n-am mai comentat la tine pana acum. Asa ca o sa continui, ca sa nu mai ajung acolo….😉. Bulina, ca la filme, daca alta idee nu apare.

  2. Doar partial de acord.
    Nu sunt convins de nocivitatea poeziilor citate, asa cum nu cred ca Tom si Jerry incita la violenta (desi contin zeci de violente pe episod; de exemplu, intr-un minut Tom poate primi trei ciocane in cap, ii este parlita coada si este turtit cu compresorul – motanul bin poezioara scapa ieftin!).
    Sunt de acord ca toate textele citate de dumneavoastra sunt desuete. Si cred ca rolul lor educativ-moralizator a fost mic si in 1920 si este mic si astazi.
    E un lucru cu care sigur nu sunt de acord (si este infirmat chiar de teoriile psihologice actuale) – ca ar trebui sa trecem printr-o sita deasa a corectitudinii politice marile basme simbolice. Copilul are angoase (si nu exista copil care sa poata fi scutit de asta) pe care si le poate gestiona prin mari confruntari simbolice.
    Dati-mi voie sa cred ca MIca Sirena sau Cenusareasa in versiune Disney rateaza acest rol important al povestilor, ramanand la nivelul divertismentului. Iar daca Alba ca Zapada (desenul) ii face pe aproape toti copii sa planga, asta ii ajuta da creasca.
    Cat despre Capra cu trei iezi, nu e o poveste pentru copii, e un basm initiatic pe care nu stiu cine a avut ideea sa-l bage in programa de gradinita (nu Creanga!)

    • cred că cel violent este Tom, deci mesajul este unul de combatere a violenței, prin ridiculizare și prin afirmarea faptului că cel violent este cel care va suferi din cauza violenței.

      cumva, legătura între aceste poezii și desenele cu Tom și Jerry este similară celei dintre Știrile de la ora 5 și filmele horror.

      în filmele horror, oricât de sângeroase ar fi, spectatorul e determinat să empatizeze cu victima, nu cu măcelarul; iar la sfârșit răul este cel învins.
      iar acel rău este proiectat ca un lucru neobișnuit.
      la fel și în filmele animate.

      la știrile după-amiezii, în schimb, spectatorului i se oferă violență cu etichetă de „obișnuit”, prin banalizare.
      iar spectatorul nu empatizează cu nimeni (în cel mai bun caz).
      copilul vede, zi de zi, că X s-a enervat pe Y și i-a dat în cap; că W a violat-o pe Z, de 80 de ani ș.a.m.d., deducând treptat că așa se rezolvă problemele omului, prin omor și viol, nefiind nimic neobișnuit în asta.
      și cam așa stau lucrurile și în poezii.
      în Tanu, de pildă, copilul empatizează cu fetița, și automat și cu mămica fetiței; și această mămică este promotoarea violenței, nu un dușman combătut.
      prin Mi-am pierdut o batistuță i se inoculează copilului ideea că bătaia este absolut normală; ba chiar ceva bun, fiindcă este administrată de mămica, și acest lucru i se spune unui copil mic, pentru care mămica este universul în sine, adică partea bună a universului.

      deci baiul nu este prezentarea violenței, ci modul în care e prezentată: cine e violent, în ce circumstanțe, ce se întâmplă cu el ș.a.m.d.

      my 2 cents.

  3. Domnule Ghenea, nu este prima data cand vedem lucrurile diferit.🙂 Despre Tom si Jerry… Acolo nu e vorba numai de violenta, desi acest aspect este important, dar si despre… conservarea speciei. Cand sare Tom de la etaj si se izbeste de pamant, iar apoi se scutura si se duce ca si cum n-ar fi patit nimic, ma apuca groaza. Si nu cred ca trebuie sa amintesc de cazurile de copii care au sarit si ei de la etaj, crezand ca pot sa zboare. Textele citate pot fi desuete, dar ele sunt publicate fara oprire de nenumarate edituri. Textele sunt in scoli si in gradinie, sunt in casele oamenilor. Corectitudinea politica este utila si chiar necesare in unele cazuri, in opinia mea. Ce a vrut Creanga sa faca cu textul sau este astazi irelevant. El a fost si este unanim considerat poveste pentru copii. Asta conteaza azi.

  4. De acord sunt si eu. Am o fetita de patru ani care a primit de la bunici ‘Catelusul schip si alte poezii’. Nu ii citim din ea, am ascuns-o bine!!!

  5. Elena, mi-a placut prezentarea contextului, acela in care un adult poate decide ce povesti sa-i citeasca unui copil. Mi se pare esential ca parintele/profesorul, iar in acest caz matusa, sa-si foloseasca propria minte in a selecta ce fel de povesti/poezii/desene animate sa-i prezinte si explice copilului, astfel incat riscurile unei interpretari deficitare sa fie cat mai mici.
    Ceea ce cred ca lipseste in educatia romaneasca (de acasa si de la scoala) este interpretarea, in mod cat mai personal si fara a tine cont de varsta, a ceea ce vedem/citim/ascultam. Daca in urma cu 10-15 ani profesorii ne intrebau “Ce a vrut poetul sa spuna?”, iar raspunsul corect fusese predat si trebuia cat mai bine memorat, acum ar trebui sa-i invatam pe copii sa gandeasca critic, sa inteleaga lumea in care traiesc, iar cand sunt prea mici si nu o pot face, adultii sa fie cei care gandesc critic si nu doar repeta ceea ce parintii lor au facut.
    Nu pot insa sa nu remarc faptul ca intre gandire critica si memorarea superficiala (rasplatite cu punctaj maxim de toate examenele, dorit inca de multi profesori si premiat in multe scoli de “elita”) exista o contradictie majora. Ce ramane de facut?

    • Nu stiu ce sa zic. Problema e ca nu toata lumea intelege ca e o problema cu astfel de texte. Mai sunt si cei (majoritari in unele zone si medii) care isi educa fiii cu bataia si cand dau peste astfel de texte zic “Vezi, e bine ce fac”. Cred ca (pre)selectia trebuie facuta bine la editura.

  6. M-am îngrozit de răspunsurile multor persoane de pe acest sait. Nu ştiu ce să mai cred. Îi învăţăm pe copiii noştri de mici să fie violenţi cu alţii, fără să le arătăm că după o faptă rea, necuviincioasă, trebuie să vină şi o mustrare sub o formă adecvată.
    Îmi amintesc că la liceu am învăţat la franceză două fabule “La cigale et la fourmi” şi “Le loup et l’agneau” de La Fontaine.
    Ca orice fabulă fiecare se termina sau începea cu o morală. Greierele (La cigale) după ce cîntase toată vara şi nu strînsese nimic pentru vremurile de iarnă (La Cigale, ayant chanté, tout l’été) ,se duse să se împrumute de mîncare la vecina sa furnica (La fourmi) care îl refuză spunîndu-i:- “Ce-ai făcut tu toată vara?” (Que faisiez-vous au temps chaud ?),- “Am cîtat” (Je chantais), răspunde grierul.- “Ai cîntat?, sunt foarte bucuroasă”. (Vous chantiez ? – j’en suis fort aise.) – “Ei bine! acum joacă!” (Eh bien! dansez maintenant).
    În ziua de azi lucrurile s-au inversat, cîştigă greierul care a cîntat toată vara pe la birturi şi la paranghelii, iar furnica ce a strîns toată vara roadele, moare de foame.
    Iar cu cealaltă fabulă e cam la fel. Lupul, care s-a dus la rîu să bea apă, observă ceva mai la vale un miel ce făcea acelaşi lucru pe acelaşi curs al rîului. Ce se gîndise lupul ca să-i caute pricină mielului cum că i-ar fi greşit spre a-l judeca? Să-l întrebe mustrător, de ce îi tulbură apa? Mielul îi răspunde că nu putea să-i tulbure apa fiindcă era mai la vale. Atunci lupul se înfurie de “obrăznicia” mielului, în înhaţă şi pleacă cu el în pădure cu care lupul îşi face prînzul.
    Iar La Fontaine conchide:”La raison du plus fort est toujours la meilleure”, adică, dreptatea celui mai puternic este întotdeauna cea mai bună. Ei, acum astfel de vremuri trăim şi trebuie să-i învăţăm pe copii ce înseamnă dreptatea în ziua de azi. Trebuie să îmbrăţişăm cu toţii din răsputeri dreptatea ce are la bază vilenţa gîndindu-ne tot timpul la dictonul latin, “Homo homini lupus”!
    Mila pentru cel mai slab nu are ce căuta în sufletul unui copil! Şi că cel slab trebuie să fie pedepsit, el să suporte toate rigorile din partea celor ce deţin puterea. JOS CU ELENA FARAGO! Copiii trebuiesc învăţaţi cu violenţa, cu lupta acerbă pentru existenţă, pentru că numai aşa se poate supravieţui!

  7. Post sciptum.
    Mame, oriunde vă veţi afla, ascundeţi oriunde veţi putea, ca pe o buruiană otrăvitoare de suflete, orice carte de Elena Farago, pentru că ea ar putea perverti sufletul plăpînd al unui copil. Acesta ar putea deveni în viaţă îngăduitor şi prietenos cu cei buni şi violent cu cei răi. Cei răi trebuiesc protejaţi cu cea mai mare grijă. Ei vor fi viitorul omenirii. Numai ei ne pot învăţa prin propriul exemplu cum putem supravieţui într-o lume nebună!

  8. Pingback: Educaţia de ieri şi de azi. Studiu de caz: Elena Farago | Futuro Insieme

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s