Educaţia de ieri şi de azi. Studiu de caz: Elena Farago

Cine nu a auzit de „Căţeluşul şchiop”, de „Gândăcelul”, de „Bondarul leneş”, de „Sfatul degetelor”, de „Motanul pedepsit”, de „Tanu” şi de multe alte poezii ale Elenei Farago? Cine nu a învăţat în copilăria mai fragedă sau mai puţin fragedă pe de rost aceste poezii? Cine nu a citit propriilor copii aceste versuri? Cine nu le-a auzit recitate la serbarea de la grădiniţă sau de la şcoală? Cred că foarte puţini dintre noi.

Am o nepoţică ce va împlini peste vreo două luni trei ani. Este mare amatoare de poveşti şi poezii citite de oricine. Ieri mi-a venit şi mie încă o dată rândul. Copilul şi-a ales din raft Căţeluşul şchiop şi alte poezii, Editura Roxel Cart, Bucureşti, 2011, 48 de pagini (ediţia a doua, ilustraţii de Dana Popescu). Am avut astfel ocazia să-mi amintesc cât de nepotrivite sunt astăzi multe dintre versurile Elenei Farago, cât de rău pot ele face copiilor noştri.  

Volumul cuprinde 23 de poezii, între care „Căţeluşul şchiop”, „Gândăcelul”, „Bondarul leneş”, „Sfatul degetelor”, „Motanul pedepsit”, „Tanu”, dar şi „Doi prieteni”, „Cocoşelul”, „Puşiorul moţat” şi multe altele. Ce m-a supărat? Lipsa de discernământ a editorului (cine o fi acela!) care nu a înţeles un lucru elementar, anume că orice carte este scrisă într-o anumită epocă istorică pentru o anumită epocă istorică şi că o poezie pentru copii premiată în 1920 poate fi astăzi nu numai nepotrivită, dar şi nocivă! Să luăm câteva exemple, de la cele mai puţin grave, la cele de-a dreptul sinistre:

Tanu Tanu-i un motan cuminte Şi-i atâta de curat C-are voie să se culce Chiar cu pernele din pat. Ilenuţa îl iubeşte Şi se joaca mult cu el. Astăzi însă-i supărată, Nu l-a mângâiat defel! Miau!… O-mbie din fereastră, Dar fetiţa stă pe loc. „Taci, măi Tanule, că mie Nu-mi mai vine să mă joc!”

„Ce-ai pătit?”… „Nimic, dar mama Aşa aspru m-a certat!…” „I-ai greşit ceva?…” „De unde?! Pentru că nu m-am spălat…” „Ştii, fetiţa mea cuminte, Iartă-mă că-ţi spun, dar eu Pentru asta te-aş şi bate Dacă-ai fi copilul meu!”

Ce ar trebui să înveţe copilul din acest text? Că este firesc, justificat, normal să fie bătut atunci când nu-şi ascultă mama şi nu se spală?

Motanul pedepsit Rândunica e plecată După hrană pentru pui. Cuibu-i singurel sub streşini Şi prin curte nimeni nu-i. Râde sub mustăţi motanul: — Ce noroc! Păcat să-i scap! Iute sus! …Dar poc, o piatră Îl loveşte drept în cap.

Trist se tânguie motanul: — Miau şi vai de capul meu! Petrişor îl ia în braţe… — Iartă-mă, te rog, căci eu Te-am lovit şi rău îmi pare, Dar de bieţii puişori Ţie cum nu ţi-a fost milă Când săriseşi să-i omori?

Aici morala ar fi că sunt situaţii când e bine să le dai motanilor cu pietre în cap, ca de exemplu atunci când vor să mănânce puii de rândunică. Dar de ce nu o fi bine să dăm şi rândunelelor cu pietrele în cap? Lor nu le-o fi milă de bietele gâze pe care le omoară?
Aceste două poezii sunt încă destul de inofensive prin comparaţie cu ce urmează.

Puişorul moţat Puii mamei, pui,pui,pui, Are cloşca şapte pui — Cinci pestriţi, unul bălţat, Numai unul e moţat Şi curat şi încălţat. — Spune-mi, puiule, şi mie De ce-ţi face numai ţie Mama ta ciorapi şi ghete, Şi îţi leagă moţ în plete? Oare frăţiorii tăi Sunt aşa de proşti şi răi ? Sau poate că mama ta O fi leneşă ori rea?

Spune puiul: – Mama mea Nu-i nici leneşă, nici rea, Dar e tristă, vai de ea, Căci îi fac ruşine multă Fraţii mei şi n-o ascultă, Că, de-i cheamă, fug pe-afară, Că de-i prinde, plâng şi zbiară, Şi de-aceea-s nespălaţi, Şi desculţi, şi nemoţaţi. Dar eu stau cu mama mea Şi mi-i drag s-ascult de ea. Şi de-aceea sunt moţat Că-s cuminte şi curat.

Ce învăţăm noi de aici ? Dar un copil de 2-7 ani ? Învăţăm că a nu asculta de mama, a nu sta cu mama, a te murdări, a fugi la joacă afară sunt echivalentul lui a fi un copil „prost şi rău”. Mai mult, dacă eşti un copil „prost şi rău” este firesc, justificat, normal ca mama – care nu este „nici leneşă, nici rea”, ceea ce înseamnă că este harnică şi bună – să te pedepsească lăsându-te fără ciorapi, fără ghete, fără moţ în plete şi… nespălat. În plus, educat cu o astfel de poezie (sau cu astfel de poezii), copilul poate trage concluzia că toţi copiii pe care îi vede el la şcoală, pe stradă, prin piaţă, prin autobuz şi care sunt nespălaţi, desculţi, neîngrijiţi sunt aşa pentru că au fost „proşti şi răi” şi că îşi merită situaţia pe deplin!
Tema „copilului prost şi rău” este foarte dragă Elenei Farago. Iată încă un exemplu:

Doi prieteni — Cercul meu aleargă iute. De-abia mă ţin de el. Cercul meu aleargă iute Şi, de nu mă crezi tu, du-te Să te-ntreci cu el.Dar să bagi de seamă, frate, Nu cumva să cazi! Dar să bagi de seamă, frate, Că, de nu, păţi-vei, poate, Ce-am păţit eu azi. C-am căzut din fuga mare Pe un ciob de geam, Am căzut din fuga mare Şi nu ştii ce rău mă doare Rana ce o am. Uite cum îmi curge sânge Din genunchiul stâng. Uite cum îmi curge sânge Şi mă ustură şi-aş plânge, Dar nu pot să plâng.

Căci nu vreau să ştie mama Că sunt prost mereu, Căci nu vreau să ştie mama Că sunt prost şi nu bag seama Ce-i îndrumul meu. — Ba eu spun orice greşeală Mamei, pe de rost. Ba eu spun orice greşeală, Căci copilul care-nşală E urât şi prost. Şi de-ar fi chiar să mă bată Pentru vina mea, Şi de-ar fi chiar să mă bată N-aş minţi-o niciodată Pe mămica mea.

Bietul copil… Oricum ar da-o şi orice ar face tot „urât şi prost” rămâne! A alerga şi a te lovi la joacă este semn că eşti „prost” şi este o „greşeală”! Dacă îi spune mamei, nu e bine pentru că biata mamă se întristează că feciorul ei „este prost mereu”. Dar nici să nu-i spună nu e bine, „căci copilul care-nşală e urât şi prost”. Dacă îi spune mamei ce a păţit nu mai e „urât şi prost”, dar, pentru „vina” lui, va primi bătaie, care iar ne este prezentată ca un fapt firesc şi obligatoriu cerut de o greşeală (reală sau imaginată) a copilului. Oare creştem cu astfel de poezii viitoare persoane cu comportamente schizoide?
Dar asta nu este tot. Se poate şi mai rău, după cum ne-o dovedeşte poezia „Cocoşelul”, care sună aşa:

Cocoşelul Trece-un pui pe la fereastră, Are moţ pe cap şi creastă, Dar e chior de-un ochi şi n-are Aripioare pe spinare, Şi codiţa-i smulsă toată, Şi nu cântă niciodată. — Cum te cheamă, puişor? — Cocoşelul berc şi chior. –Şi de ce n-ai aripioare? — Mi le-au smuls să nu mai zboare! — Şi de ce n-ai ochişori? — Că prea mult am vrut să zbor! Şi-am sărit şi-n sus, şi-n jos Pân’ ce ochiul mi l-am scos.

Şi-acum plâng şi mi-i ruşine C-am ajuns ca vai de mine! –Cocoşelule, sărace, Geaba plângi, că n-ai ce face. De-ai fi fost ascultător N-ajungeai nici berc, nici chior. Vezi acum de te păzeşte Că-aripioarele ţi-or creşte. Iar de ochişorul tău Nu-ţi mai pară-aşa de rău. Nu-i ruşine să fii chior Şi, de-i fi ascultător Şi cuminte, fiecine Va avea milă de tine.

Se poate oare găsi un text mai sinistru? Avem din nou de-a face cu tema neascultării de părinţi şi cu tema pedepsei, care acum nu mai ia forma bătăii, ci atinge cote de-a dreptul groteşti. Bietul cocoş voia „să zboare”, ceea ce, fiind (considerat) iremediabil rău, a atras după sine (binemeritata) pedeapsă de a-i fi tăiate aripile! Pe deasupra, ca o pedeapsă divină, a rămas şi chior! Dar poeta îl învaţă că n-ar fi cazul să-i „mai pară aşa de rău” de ochiul lui, că „nu-i ruşine să fii chior”. Căci prima grijă a orbului e legată de „ce-o zice lumea”, de „cum o râde lumea de el” că a rămas orb, iar nu de cum n-o mai vedea lumina zilei niciodată! Şi, dacă tot a ajuns orb, ar trebui să ştie că, „dacă va fi ascultător şi cuminte”, se va găsi „fiecine” care să „aibă milă de el”, căci, nu-i aşa?, la ce mai poate fi de folos un orb unei societăţi? Bineînţeles că la nimic şi singurul lui scop în viaţă va fi acela de a trăi din mila fiecui! Frumoase versuri pentru copiii secolului al XXI-lea, nu credeţi?

Ilustraţiile volumului discutat aici pun şi ele o serie de probleme. De exemplu, bietul „Căţeluş şchiop” devine în viziunea Danei Popescu ciung de-a binelea, după cum puteţi vedea chiar pe copertă. Versul „Eu am numai trei picioare” a determinat pe ilustrator să-i taie căţelului piciorul cu totul!…

Cartea în discuţie aici reproduce poeziile din volumul „Din traista lui Moş Crăciun”, apărut în anul 1920 şi premiat în acelaşi an de Academia Română, informaţii pe care le aflăm de pe pagina patru, menită a justifica (poate) decizia editurii de a publica volumul. Dar oare nu s-a găsit nicio minte mai luminată ca să vadă şi ca să înţeleagă că nu mai este valabil astăzi tot ceea ce era unanim acceptat şi premiat în 1920 sau în 1950? Elena Farago a trăit între anii 1878 şi 1954 şi a publicat versuri pentru copii între anii 1913 şi 1944. Ea a scris despre lumea în care a trăit şi pentru lumea în care a trăit, o lume care nu mai există astăzi! Între timp pedagogia a evoluat, psihologia a evoluat, omenirea a evoluat. Am înţeles că bătaia şi ameninţarea nu pot fi mijloace de educare, de instruire şi de formare eficiente. Am înţeles că ele fac rău copilulului de azi şi adultului de mâine. Am înţeles că trebuie excluse din comportamentul nostru social sau educaţional. Sau poate că… n-am înţeles?

Mai grav este însă că publicarea acestor poezii nu reprezintă o excepţie în aşa-zisa piaţă de carte pentru copii de la noi din ţară. Se republică de-a valma şi fără niciun fel de discernământ autori consideraţi clasici, fără a gândi că este cazul poate ca textele respective să fie adaptate lumii în care trăim sau să fie însoţite de explicaţii suplimentare. De preferat ar fi, în opinia mea, să încurajăm autorii contemporani de carte pentru copii, nu să (re)publicăm la infinit „Capra cu trei iezi” (alt text înfiorător!!!) şi „Poeziile” Elenei Farago. Nu spun că tot ce s-a scris până la noi este prost. Nu spun nici să aruncăm opera Elenei Farago la gunoi cu totul. Spun doar că e absolut necesar să fim mai selectivi şi mai atenţi când vine vorba de textele pe care le folosim ca să ne educăm copiii.

„Cocoşelul” Elenei Farago poate fi prezentat copiilor, dar nu celor de grădiniţă sau celor de clasa I, cu titlu de „Aşa DA!”, ci elevilor mai mari, la orele de Educaţei Civică sau la cele de Istorie, de exemplu. La Educaţie Civică textul poate deveni un pretext pentru a identifica o serie de comportamente sociale nefireşti, iar la orele de Istorie poate fi folosit pentru a înţelege cum a evolut şi cum s-a schimbat modul în care sunt trataţi copiii într-o societate. Dar nu, noi nu facem aşa, şi dacă daţi o căutare pe Google cu titlurile acestor poezii şi/sau cu termenii grădiniţă, clasa I, serbare şcolară etc. veţi vedea că aceste poezii sunt folosite pe larg în sistemul de învăţământ românesc (inclusiv în manuale). Sau nu mai căutaţi pe Google şi mă credeţi pe mine pe cuvânt, că de 16 ani mă tot învârt prin şcolile româneşti.

Advertisement