Identitatea națională, Uniunea Europeană și eroarea terțului exclus. Gânduri de lectură

Recenzie: Vasile I. Schipor, Calendare și almanahuri românești din Bucovina (1811-1918).  Contribuția lor la propășirea cultural-națională a românilor bucovineni, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2016, 794 p.

Început ca un proiect eminamente economic, care țintea spre o piața economică unică, Uniunea Europeană (UE) s-a îndepărtat atât de mult de scopul inițial, încât astăzi se visează stat federal cu o armată comună. Oficial, UE este o uniune de state suverane. Practic însă suveranitatea națională aproape că nu există și sunt voci care se întreabă dacă nu cumva federalizarea s-a realizat deja. UE are astăzi steag, imn, o zi (a Europei), o politică de apărare comună, o politică externă și de securitate comună, președinți cu puteri și influență incredibile (ai Comisiei, Consiliului, Parlamentului). UE a încercat la un moment dat chiar adoptarea unei constituții unice. Legislația UE precede legislația națională și există chiar o Curte de Justiție care se asigură că statele membre nu ies din rând. Deciziile se iau cu vot majoritar, foarte puține fiind domeniile unde votul unanim este încă acceptat și necesar, precum politica externă și de securitate unică. Spre exemplu, în cel mai bun caz, 15 membri ai Consiliului UE, reprezentând 65% din populația uniunii, pot lua decizii obligatorii pentru toate statele membre, iar dacă un membru al Parlamentul European dorește să ridice o problemă politică, acestuia i se acordă cel mult un minut pentru a se exprima.

În spatele proiectului european stă astăzi un imens aparat de PR – ca să nu-i zicem propagandă – care portretizează Uniunea Europeană drept cea mai democratică creatură a istoriei, preocupată de idealuri nobile precum binele comun sau drepturile omului. În realitate, însă, supranaționalismul favorizează interesele celor puternici, bogați și mulți și nimeni nu ar trebui să fie atât de naiv încât să creadă – fără a cerceta – contrariul.

Încă de acum 20 de ani, suveranitatea sau interesul național erau plasate de UE în categoria „vechilor concepte”. În cuvintele comisarului  Chris Patten, UE consideră că „interesele națiunilor” sunt atinse tocmai prin renunțarea la interesul național în favoarea unui interes „multilateral”, prin renunțarea la suveranitatea națională în favoarea unei „suveranități puse la comun”. Mai mult, Uniunea Europeană nu ezită să invoce naționalismul de tip nazist atunci când încearcă să-și justifice propriile idei împotriva „vechilor concepte”[1].

Proiectul european presupune așadar o ideologie care operează cu două categorii de noțiuni – unele „pozitive” (cu care se mândrește) și altele „negative” (împotriva cărora se presupune că luptă). În prima serie se află termeni precum „identitate europeană”, „multiculturalism”, „multilingvism”, „europenizare”, „cetățenie europeană”, „transnaționalism”, „incluziune”, „standardizare” sau „multilateralism”. În cealaltă găsim noțiuni precum „naționalism”, „corupție”, „autoritarism”, „comunism”, tare invocate când cineva îndrăznește să aibă opinii separate. Paradigma este simplă, așadar: fie naționalism de tip nazist/ comunist, suveranitate, interes național, identitate națională, corupție, autoritarism, fie democrație de tip UE, stat de drept, suveranitate pusă la comun, interes multilateral, identitate europeană, cetățenie europenă, armată comună, constituție unică, fie pro-Rusia, fie pro-UE; o a treia cale nu există.

De-a lungul și de-a latul Europei, specialiști – întotdeauna „independenți” – demonstrează legitimitatea noii ideologii pro-UE[2], în vreme ce școlile și universitățile din statele membre fie lucrează activ la formarea omului nou de tip „cetățean european” fără națiune, fie omit mai tot ceea ce poate fi considerat național.

În 2007, după 14 ani de discuții și de îndeplinit condiții (inclusiv sau mai ales condiții de privatizare a resurselor naturale în favoarea unor companii străine), România s-a urcat și ea în barca Uniunii Europene, și de atunci a crescut cu convingere naivă o generație întreagă de oameni care consideră că tot ce vine de la Bruxelles sau de la Luxemburg este bun, că numai de la UE poate veni salvarea noastră împotriva politicienilor autohtoni ticăloși și corupți și a populației inculte și leneșe, că orice cuvânt pe care îl rostești împotriva Uniunii Europene dovedește că ești pro-rus, pro-Putin, anti-european, anti-UE, anti-democratic, anti-stat de drept, dacă nu cumva național-comunist de factură ceaușistă de-a dreptul.

Prin urmare, a scrie astăzi despre națiune, despre interes național, despre suveranitate și despre identitate națională este nu numai neadecvat timpurilor pe care le trăim, dar chiar de-a dreptul periculos. Cu toate acestea, din fericire, mai există încă cercetători și istorici care se apleacă asupra temei identității naționale, îndrăznind să coboare chiar până în secolul al XIX-lea, timpul când națiunea română a început a prinde contur. Mai este loc astăzi pentru studii pe această temă? Mai sunt ele necesare? Mai poate fi un autor original în acest domeniu? Mai avem ce învăța de la formatorii de națiune ai veacului respectiv? Un impunător și recent studiu dedicat Bucovinei istorice ne demonstrează convingător că da.

Apărut în 2016 la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași sub semnătura istoricului Vasile I. Schipor, studiul se intitulează „Calendare și almanahuri românești din Bucovina (1811-1918): Contribuția lor la propășirea cultural-națională a românilor bucovineni”. Așa cum anunță titlul, lucrarea urmărește complicatul proces de formare a identității naționale în rândul românilor bucovineni, de dezvoltare a conștiinței apartenenței lor la o cultură comună și la națiunea română. Dintre toată căile folosite de intelectualii vremii pentru a atinge acest obiectiv, Vasile I. Schipor se oprește cu precădere asupra rolului pe care l-au avut calendarele și almanahurile care au circulat în spațiul bucovinean în secolul al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea.

Chiar dacă astăzi calendarul și almanahul desemnează tipărituri cu totul diferite, în secolul al XIX-lea (ca și mai devreme), cele două puteau fi foarte asemănătoare în scop, formă și conținut. Au existat chiar și cazuri când o lucrare a cuprins în titlul său ambele noțiuni.[3] Atât calendarele, cât și almanahurile puteau conține secțiuni calendaristice, astrologice, instructive sau distractive, iar mai târziu producții literare și articole științifice. Înainte de a trece la analiza contribuției pe care aceste tipărituri au avut-o la „propășirea” identității naționale a românilor din Bucovina, autorul realizează – în cele 185 de pagini ale primului capitol – un detaliat studiu asupra istoriei și evoluției calendarelor și almanahurilor din întregul „spațiu etno-cultural românesc”.

„Epoca veche a calendarului românesc” (p. 35) aparține veacului al XVIII-lea, când apar primele astfel de tipărituri la Brașov (în 1731), Iași (1785), Sibiu (1792) sau București (1794). Chiar dacă în această perioadă de început calendarele erau lipsite de originalitate, reprezentând fie traduceri, fie copii ale unor producții străine, încă de acum – pe lângă caracterul lor practic sau enciclopedic – acestea au avut și un asumat scop național, propunându-și să contribuie la „dezvoltarea conștiinței naționale a românilor” și la „ridicarea nivelului de cultură al țăranilor români” (p. 34). Odată cu secolul al XIX-lea, a început „perioada de înflorire a calendarului”, care s-a dezvoltat sub „influența binefăcătoare” (p. 35) a ideilor Școlii Ardelene. Astfel, în „Calendariul” tipărit la Buda între 1806 și 1821 de Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior au fost publicate pentru prima dată fragmente din operele istorice ale cronicarilor Școlii Ardelene, care erau menite a demonstra originea latină a românilor, continuitatea lor pe teritoriul vechii Dacii și care căutau „a dezvolta conștiința de neam la toți românii” (p. 35). Calendare originale sau copii au circulat în această perioadă dintr-o provincie în alta, ajungând până în Banat sau Bucovina și „hrănind spiritul național” (p. 39). A doua parte a secolului al XIX-lea reprezintă „o epocă nouă”, una „a calendarului românesc original” (p. 39). Autorul analizeaza minuțios și calendarele produse în această perioadă, împărțindu-le – din rațiuni mai cu seamă didactice – în categorii, fie după zona de apariție, fie după profil.

Una dintre categoriile identificate este cea a „calendarului din preajma anului 1848”, precum „Almanachu literaru pe anul 1839”, editat de Ion Heliade Rădulescu și apărut la București, sau „Calendar pentru poporul românesc”, apărut la Iași, între 1842 și 1846, sub îngrijirea lui Mihail Kogălniceanu. „Originea latină a limbii române și a poporului român, originea comună a românilor din toate provinciile, continuitatea neîntreruptă în spațiul carpato-danubiano-nistreano-pontic, viziunea în care tratează noțiuni fundamentale (independență, suveranitate), interesul pentru literatura națională și cea universală definesc profilul și rolul în epocă” (p. 42) al acestor periodice.

În a doua parte a secolului, este plasată categoria „calendarului epocii de înflorire deplină a genului”, în care se regăsesc producții precum „Calendar pentru toți românii” (1874-1906, București, N. D. Popescu), „Calendarul Ligei pentru Unitatea Culturală a tuturor românilor” (1894-1934, București și Vălenii de Munte, V. A. Urechia și N. Iorga), „Almanahul Societății Academice Social-Literare România Jună” (1883, 1888, Viena), „Calendarul Dacia. Literar și Artistic” (1898, Iași, I. L. Caragiale). Calendare tipărite în provinciile aflate sub stăpânire străină,  calendare ale românilor sud-dunăreni, calendare apărute în dispora românească din SUA, calendare cu profil predominant literar și folcloric sunt alte categorii pe care Vasile I. Schipor le prezintă, oferind bogate exemple, analizând profilul lor și interpretând convingător în problema rolului pe care l-au avut în societatea românească a timpului respectiv.

Temele principale pe care autorul le urmărește în primul capitol se referă la rolul calendarelor și almanahurilor la „consolitarea conștiinței unității culturale a românilor de pretutindeni” (p. 52), la difuzarea literaturii naționale și la stimularea gustului pentru lectură. Contribuția lor în epocă a depășit însă aceste sfere, participând la educarea practică, economică sau morală a oamenilor, la  transmiterea unor principii de igienă publică și personală, a unor noțiuni de pedagogie sau a unor principii de cultură politică – fapt pe deplin subliniat de autor.

După ce în primul capitol a prezentat contextul general al evoluției calendarului și almanahului în spațiul românesc, în general, în al doilea capitolul, Vasile I. Schipor se concentrează asupra situației din Bucovina. În permanent dialog cu ceea ce s-a scris pe temă înaintea sa, confirmând, completând, corectând și nu de puține ori aducând la lumină elemente necunoscute până acum, autorul investighează originea calendarelor și almanahurilor din Bucovina istorică, influențele pe care acestea le-au suferit, evoluția lor, scopul pe care și l-au asumat, profilul pe care l-au avut sau rezultatele pe care le-au obținut raportat la intenții. Sunt ridicate în acest context întrebări privind calitatea estetică a producțiilor literare sau artistice prezente în paginile acestor tipărituri, sunt oferite largi și pasionante citate, care ne apropie de viața de zi cu zi a Bucovinei din secolul al XIX-lea, sunt discutate chestiuni legate de tematica articolelor, de răspândirea geografică dincolo de teritoriul Bucovinei sau de gradul de circulație în rândul maselor.

Laitmotivul în jurul căruia lucrarea prinde contur este dat într-adevăr de emaniciparea națională a românilor bucovineni, de formarea unei culturi comune, demonstrându-se cum au contribuit calendarele și almanahurile la „răspândirea valorilor naționale”, la „crearea și consolidarea unității sufletești și culturale a românilor de pretudindeni” (p. 301).  Dar autorul merge cu observațiile și analizele sale dincolo de această temă centrală. Oferind „un spor de înțelegere a epocii” și tratând întotdeauna textele analizate „în relație cu timpul sub presiunea căruia s-au născut” (p. 230), lucrarea lui Vasile I. Schipor ne oferă detalii remarcabile despre evoluția școlii și a educației, despre credințele religioase și superstițiile țăranilor, despre cum erau văzute femeile în societatea respectivă, despre evoluția curentelor literare și a ideilor politice sau despre educarea prin lectură a maselor.

Dincolo de rolul de a uni conștiința națională a românilor din Bucovina, calendarele și almanahurile au avut un scop educativ important, pornind de la deprinsul cititului și scrisului, trecând prin noțiuni practice de agricultură sau zootehnie și ajungând până la elemente de gramatică sau igienă. „Calendariul pentru Bucovina”, apărut la Cernăuți, îi învăța pe țărani, de exemplu, cum să stârpească furnicile și ploșnițele, cum să enomisească banii, ce urmări avea beția sau cum să prepare ceaiuri medicinale. Organizarea administrativ-politică a provinciei, articole de popularizare a științei și a unor invenții precum telegraful, dar și anecdote puteau fi găsie în paginile acestui calendar, ca și în ale multor altora. Textele publicate în calendare și almanahuri, din care Vasile I. Schipor, spre bucuria noastră, citează deseori, „sunt sugestive pentru sensibilitatea elitelor românești ale epocii, dar și pentru mentalul colectiv, și reprezintă adevărate documente de limbă, conservând interesante particularități și fenomene lingvistice” (p. 409).

„Calendarul poporului bucovinean” (Cernăuți, 1888-1913) publică literatură educativă, folclor, colinde, maxime și aforisme, studii de istorie sau lingvistică, snoave, glume sau proverbe. „Calendarul poporului bucovinean pe anul 1901” enumeră o serie de „proverbe rusești”, astfel:

„Multe mănăstiri nu înveselesc orașul; Nenorocirea vine cu maja și merge cu gramul; Pe rus îl înșală țiganul, pe țigan jidanul, pe jidan grecul, pe grec dracul și pe drac armeanul; O pace rea e mai bună decât un război bun; Dacă bărbatul nu-i schilav, atunci e frumos; La joc și la drum se cunoaște omul; După îmbrăcăminte se primesc oamenii, și după minte se petrec afară; Sărăcia nu-i păcat, dar curând te poate face să păcătuiești; Și pe bărbatul bătrân îl iubește soția, dacă el nu e gelos; Numai câinii și domnii mari nu postesc; Care mănâncă usturoi nu trebuie să o mai spună; Unde dracul nu sosește la timp, acolo trimite femeia; O minciună înțeleaptă adeseori este mai bună decât un adevăr prost; Nu-ți prețui femeia după a treia zi, prețuiește-o după al treilea an” (p. 293).

Nu numai femeia și diferite grupuri etnice sunt portretizate în general negativ în epocă, dar și săracii. Într-un articol publicat de Vasile Grecu în 1911 în „Foaia poporului”, se argumentează că săracii de la orașe și sat duc lipsă de cele trebuincioase din vina propriei nepriceperi sau pentru că sunt leneși:

„Românii acestei țări nu știu destul de bine să-și agonisească avutul trebuincios, nu știu să-l întrebuințeze, nu știu să-l păstreze, nu știu să-l sporească.  Dovada e sărăcimea numeroasă de la oraș și sate a românilor (…). Cu cunoștința de carte (…) e și mai rău la poporul nostru. Analfabeți ca la noi la nimeni, doară de rutenii de se țin de noi. Și școala prin comunele noastre face poporului nostru multă cheltuială de bani și de timp. Folosul însă e mic, fiind întocmirea școlii pe la sate cu totul nepractică. De aceea, țăranul de cele mai multe ori plătește mai bine pedepse sau șede înschis decât să-și trimită copilul la școală, nevăzând nici un folos în urma aceasta. Iar majoritatea celor ce umblă la școală uită peste câțiva ani a ceti și a scrie, dacă vreun prilej norocit nu a scăpat pe vreunul de acesta; iar cei ce mai știu ceti au alt nenoroc, și anume că nu au ce ceti. Poporul nostru suferă deci și de sărăcia minții și de sărăcia banului. De aceea, pe cei mai mulți din ei îi vezi rău îmbrăcați și veștezi la față, fără cunoștință de carte, neștiind nici cine sunt, nici ce pot, nici ce drepturi și îndatoriri au” (p. 356).

Triste sunt vorbele acestea, și, chiar dacă nu suntem de acord că sărăcia se datorează săracului, iar lipsa de carte, analfabetului, ele nu pot să nu ne evoce situația grea în care se află și în zilele noastre o însemnată parte a școlarilor de la noi, ba chiar și o însemnată parte a populației adulte. Cauzele sărăciei și ale „decăderii materiale” a românilor sunt prezentate în „Calendarul pe anul ordinariu 1875” astfel (în rezumatul autorului): 1) „de-a dreptul zis, lenea”; 2) „aplecarea la beție”; 3) luxul; 4) lipsa de educație, fapt ce duce la „imposibilitatea de a-și purta economia în mod rațional și practic”; 5) împrumurile de bani cu dobânzi exagerate; 6) sterilitatea pământului; 7) „împrejurări nefavorabile” legate de calamități naturale sau conjuncturi economice (inundații, nivelul prețurilor etc.) (p. 381).

Ce credeau săracii despre bogați aflăm într-o oarecare măsură din vorbele și zicerile populare. Astfel de exemple ne oferă „Calendar pentru Bucovina pe anul 1849”, în care găsim prima culegere de proverbe românești publicată vreodată în Bucovina istorică. „Mai bine sărac și curat, decât bogat și cu păcat” spuneau (și încă mai spun) țăranii. Alte înțelepciuni populare zic:

„Fudulia mare mămăligă n-are; Baba călătoare n-are sărbotoare; Nu băga lingura unde nu-ți fierbe oala; Hâtrul făgăduiește, iar nebunul trage nădejde; Silința țese pânza; Îmbucătura străină nu ticnește; Fă ce este bine și nu te teme de nime; Averea se trece, iar beleaua rămâne; Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor; Vita se bate cu bățul, iar omul cu cuvântul; Femeia frumoasă e primejdioasă” etc. (p. 279-280).

Deși calendarele și almanahurile sunt în centrul studiului, Vasile I. Schipor ne oferă necesare și convingătoare analize și asupra altor periodice. De altfel, un subcapitol special discută problema relației dintre calendar și ziarul românesc. În acest cadru, o atenție deosebită se acordă periodicului „Bucovina. Gazetă românească pentru politică, religie și literatură”, care oferea cititorilor săi studii, articole, sfaturi practice, prima cronică muzicală publicată vreodată în Bucovina (ianuarie 1850), dar și texte literare, glume, anecdote, versuri politice. În acest periodic, în aprilie 1850, Gheorghe Sion publică poezia „Trebile noastre”, o satiră politică, un „document al epocii”, care, în ciuda unor poticneli stilistice, pe bună dreptate îi evocă lui Vasile I. Schipor cupletele lui Constantin Tănase, iar nouă perpetua și, pentru unii, aparent inutila succesiune la putere a guvernelor postdecembriste. Iată poezia (p. 430):

„Toate trebile merg bine,

N-avem ce mai bănui;

Poate zice orișicine

Că n-avem ce mai dori.

Am dorit Sturdza să cadă…

A căzut… Ghica e domn;

Ghica țara nu o pradă,

Să ne punem dar pe somn.

Zău! Te culcă, măi vecine,

Trebile ne merg prea bine!

 

Am avut o adunare.

Ne-am tot plâns mereu de ea.

Iaca-acuma senat mare,

Cum magnații o dorea.

Ce idee minunată.

Ce mai de-mbunătățiri!

Țara nu-i reprezentată,

Dar acestea-s propășiri.

Ce zici, măi frate vecine,

Nu merg trebile spre bine?

 

Sub a Sturdzei cârmuire,

De miniștri-i ne plângeam,

Căci oricare asuprire

De la dânșii o simțeam.

Cine sunt miniștri-acuma?

Dintre-ai Sturdzei oari nu sunt?

Măi vecine, lasă gluma:

Spune drept, nu am cuvânt?

(…)

 

Și-apoi ce ne mai lipsește?

Boerescul a scăzut?

Viitorul ne zâmbește?

N-avem școli cum am avut?

N-avem legi pentru cenzură?

Jandarmii nu ne-ngrozesc?

Mai avem cuvânt de ură

Pe cei ce ne cârmuiesc?

Spune, spune, măi vecine,

Nu ne merg trebile bine?

Capitolul al treilea, intitulat sugestiv „Prosopografii”, descrie în detaliu nouă calendare apărute în Bucovina între 1841 și 1915, între acestea regăsindu-se „Calendarul pentru Bucovina pe anul 1841”, „Calendarul poporului bucovinean pe anul 1910”, „Calendarul copiilor pe anul 1913” sau „Almanahul literar pe anul 1903”. Capitolul al patrulea este dedicat redactorilor, colaboratorilor și editorilor de calendare și almanahuri românești din Bucovina. Un subcapitol special este rezervat aici colaboratoarelor din România, prezente în paginile acestor publicații începând cu anul 1886. Acest capitolul se constituie, de fapt, dintr-un impresionant număr de fișe bibliografice, organizate în general cronologic, autorul urmărind, după cum mărturisește în introducere, să aducă la zi informația bibliografică, să acopere lacune existente în literatura de specialitate, să corecteze date și erori bibliografice.

Cine au fost acești colaboratori și redactori de calendare și almanahuri, prin munca lor asiduă creatori de cultură și națiune? Au fost fii de răzeși, de croitori, de gravori, de preoți sau de pălimari. Au fost fii de țărani, mai săraci sau mai înstăriți, fii de negustori, de învățători sau de profesori. La rându-le, au devenit preoți, mohani, protopopi, arhimandriți sau arhiepiscopi. Unii au ajuns învățători, tipografi, gravori, gazetari sau poeți. Alții, muzicieni, lingviști, literați, istorici, folcloriști, juriști sau medici. Între ei s-au aflat (de exemplu): Vasile Țintilă (1780?-1838), fiu de croitor, învățător activ și „un dibaci alcătuitor de calendare” (p. 560); Samoil Morariu-Andrievici (1818-1895), fiu de preot, ajuns arhiepiscop și mitropolit al Bucovinei și Dalmației, membru al Dietei Bucovinei și Parlamentului de la Viena, autor de manuale școlare, autor de texte publicate în calendare diverse și ctitor al revistei religioase „Candela”;   Mihai Miron Călinescu (1837-1912), fiu de țărani săraci, ajuns preot și profesor de morală la Facultatea de Teologie din Cernăuți, iar între 1874 și 1881 editor al „Calendariului… Soțietatea pentru cultura și literatura română din Bucovina”; Ion G. Sbierea (1836-1916), fiu de țărani înstăriți, elev al lui Aron Pumnul, profesor de limba și literatura română la Universitatea din Cernăuți, întemeietorul periodicului „Foaia Soțietății pentru literatura și cultura română din Bucovina”. Ion I. Bumbac, Zaharia Voronca, Temistocle Bocancea, Ion I. Nistor, Constantin Urechie, Vasile Huțan, Elena Niculiță-Voronca, Matilda Cugler-Poni, Adela Xenopol (sora lui A. D. Xenopol), Carmen Sylva, Sofia Nădejde (sora lui Otav Băncilă) sunt doar câteva dintre numele colaboratorilor și redactorilor pe care îi găsim în capitolul al patrulea.

O ultimă secțiune a cărții realizează o „privire generală” asupra problematicii pentru perioada post-1918. Lucrarea beneficiază totodată de un cuvânt înainte (aparținând cercetătorului Mihai-Ștefan Ceaușu), de o introducere (unde foarte utilă este discuția critică asupra principalelor lucrări de specialitate publicate anterior), de concluzii, bibliografie, un foarte necesar indice de nume și un rezumat în limba engleză. Trei dintre cele patru capitole se încheie cu o impresionantă secțiune iconografică – planșe, în general color, cu reproduceri diverse: gravuri, litografii, desene, fotografii, desene, facsimile, pagini de frontispicii etc.

Remarcabilă este și asiduitatea cu care autorul a umblat pe urmele fizice ale calendarelor și almanahurilor bucovinene, care nu se găsesc în colecții complete mai pe nicăieri. Au fost astfel cercetate materiale identificate în colecții particulare din Rădăuți, în biblioteca Academiei Române din București, în biblioteca Institutului „A. D. Xenopol” din Iași sau a Insitutului „Bucovina” din Rădăuți, în arhivele județene din Iași sau Suceava sau în fondurile documentare ale unor muzee și case memoriale.

Subliniind încă o dată contribuția majoră a acestor tipărituri la formarea identității naționale, obiectiv urmărit constant de făuritorii de națiune, autorul își încheie lucrarea cu o pledoarie pentru continuarea cercetărilor științifice asupra calendarelor și almanahurilor apărute în Bucovina în perioada interbelică, „epoca de maximă înflorire a acestor periodice” (p. 730).

Acest puternic volum demonstrează, așadar, încă o dată, că națiunea a fost construită prin efort solidar și de durată. Construirea unei națiuni presupune obiectiv politic și strategie politică, intenție și acțiune, integrare socială, legitimitate ideologică și un complex proces de dezvoltare socială și culturală. Preservarea unei națiuni se face, de asemenea, cu efort, presupene obiectiv și strategie, intenție și acțiune. Fărâmițarea unei societăți, a unei comunități, în indivizi indiferenți la existența aproapelui, dacă nu chiar ostili acestuia, cultivarea individualismului feroce, condus exclusiv de obținrea profitului personal, desemnarea solidarității (sociale, de idei, de interese) drept comunism, elogierea banului și demonizarea săracilor nu pot duce decât la slăbirea, dacă nu chiar la dispariția națiunii. Sigur, rămâne întrebarea ce ne dorim și în ce credem. Credem că interesul național și națiunea sunt concepte perimate și nenecesare? Credem că niște organisme supranaționale trebuie lăsate să ia unilateral orice decizii poftesc? Credem că dacă devenim periferia unei federații europene ne vor aștepta dezvoltarea și progresul general, binele  individual? Credem că națiunea nu-și mai justifică existența și că  interesul național nu mai există?

Este nevoie, în opinia mea, să ne luăm răgaz de gândire și să stabilim ce ne dorim și încotro vom merge – ca națiune, ca stat, ca parte a UE. În opinia mea, UE trebuie să se reformeze sau să fie reformată într-o direcție democratică, direcție care să țină seama în egală măsură de interesele tuturor. Este foarte posibil însă ca acest colos să fie deja nereformabil, caz in care va fi nevoie de o altă soluție — dacă vom decide că mai avem interese naționale, firește.

Vasile I. Schipor, Calendare și almanahuri românești din Bucovina (1811-1918).  Contribuția lor la propășirea cultural-națională a românilor bucovineni, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2016, 794 p.

[1] The Rt Hon Chris Patten, Commissioner for External Relations, „Sovereignty and the National Interest Old Concepts, New Meanings”, The Newman Lecture University College Dublin, 21 February 2002, la

https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/en/SPEECH_02_76, accesat la 7 aprilie 2020.

[2] De exemplu, „The development of European Idenity/Identities: Unfinished business. A policy review”, European Commission, 2012,  la https://ec.europa.eu/research/social-sciences/pdf/policy_reviews/development-of-european-identity-identities_en.pdf , accesat la 7 aprilie 2020.

[3] De exemplu, The Town & Country Almanack. Complete Farmer’s Calendar for the Year of Our Lord 1821, Worcester [Mass.], Manning & Trumbull, 1820.

3 thoughts on “Identitatea națională, Uniunea Europeană și eroarea terțului exclus. Gânduri de lectură

  1. Felicitări, Elena !
    Câteva reacții subiective la temă (noi, „obiectiviștii”, avem nevoie din când în când să reabilităm subiectivitatea) :
    Mi-au plăcut foarte mult citatele, în special LIMBA, acea Limbă Română curată cultivată de uriași precum Eliade Rădulescu, Kogălniceanu sau Șaguna. (La noi azi, începând cu anii ’80, se vorbește un idiom care amestecă resturi ale limbii naturale cu argou și limbă de lemn. Cei din anii ’70, deși trecuseră prin stalinismul local, fuseseră educați de profesori formați în tradiția haretiană și vorbeau o limbă expresivă, care se mai păstra „la țară”, unde existau încă „țărani”.) În exemplele citate forma face corp cu conținutul pentru a da fizionomie unei CULTURI. În centrul proiectului acestor oameni a stat deci nu IDENTITATEA (care este în cel mai bun caz un termen umbrelă/construct ulterior, dacă nu o noțiune vagă, prin urmare ideologică), ci crearea unei culturi COMUNE în urma eșecurile politice ale revoluțiilor de la 1821 și 1848. De altfel, în ciuda crizelor prin care au trecut (politice, dar și identitare, personal și colectiv), ei știau cine sunt și au știut apoi să-și clarifice și dorințele. Cred și eu că am avea ce învăța azi din maniera de a gândi, efortul, pasiunea și modul lor de a proceda: s-au întors în trecut ca să înțeleagă cum au rezistat, reacționat înaintașii și au căutat mijloace adaptate timpului lor.
    Toți aceștia erau MODELE și se comportau ca atare, cultivând VALORILE care dau sens unei comunități, nu opusul lor – banul, succesul facil, nemunca etc. Unde sunt aceste modele în epoca globalizării, în era electronică? Cu singuranță că există, dar în context ele se vor petrece de regulă în uitare, cum a fost recent cazul lui Paul Goma.
    În ce privește UE (și NATO), cred că strategic nu aveam alternativă, iar decizia de a ne alătura lor a fost cea corectă. Problema a fost că am intrat acolo orbește, nepregătiți și în condiții pe care le regăsim azi inacceptabile, extrem de constrângătoare în anumite situații, cu costuri mult mai mari decât beneficiile. Și mai rău, am fost incapabili de a ne adapta din mers, de a găsi soluții de reacție inteligentă la noua situație, așa cum am mai făcut în trecut: știm în detaliu dintr-o carte a ta cum România a pornit dintr-o situație de vasalitate (față de URSS, de Blocul sovietic) și și-a câștigat, în timp, maximul spațiu de manevră pe care putea să-l câștige.
    În fine, ultima criză, „pandemia”, a arătat că granițele, patriotismul (acolo unde el există), națiunile și interesul național (acolo unde mai există și el) joacă încă un rol, foarte important, iar noi am fost și rămânem la fel de nepregătiți, și medical și politic și social, pe scurt: că această societate și acest sistem politic atâta pot, iar așteptările de mai mult, mai bine sunt cumva iluzorii. Suntem o societate ieșită bezmetic din comunism care și-a epuizat suflul în primul deceniu, o periferie a UE, o țară de consumatori, o economie de subcontractori și de forță de muncă ieftină pentru statele cele mai industrializate, și așa vorm rămâne: fără o educație de calitate, fără politici sociale adaptate, fără o clasă politică dotată cu viziune și crez, și, la fel de important, fără niște cetățeni care să dorească toate astea.

  2. Pingback: Neoliberalismul și criza educației în România. Sau despre „școala-tarabă” și despre dispariția statului-națiune | Elena Dragomir

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s