De unde venim şi încotro ne îndreptăm? ,,În şalvari şi cu işlic…”, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, ,,În şalvari şi cu işlic: Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Humanitas, 2011

salvariPublicat pentru prima dată în 2004, volumul ,,În şalvari şi cu işlic: Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea” i-a adus autoarei, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, o serie de importante premii, între care premiul Prometeus al revistei România Literară, premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române sau premiul de debut al Uniunii Scriitorilor.

Republicat în 2011, într-o ediţiei revăzută şi adăugită, ne aduce nouă, cititorilor, un fragment de istorie socială absolut necesar şi îndelung absent din istoriografia românească.

După cum însăşi mărturiseşte, cu acest volum, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu îşi propune să realizeze ,,o incursiune în universul familiei româneşti” din secolul al XVIII-lea (p.12), folosind ca surse condicile ecleziastice întocmite de logofeţii Mitropoliei din Bucureşti şi păstrate în arhiva Mitropoliei începând cu anul 1739. Pe lângă documente privind administratea averilor bisericeşti sau desfăşurarea activităţii preoţimii, această arhivă oferă preţioase informaţii şi despre familie sau cuplu, despre divorţ şi desfrâu, despre atitudinea societăţii (dar şi a Bisericii) faţă de homosexualitate sau adulter. Toate acestea sunt posibile pentru că, până foarte târziu, în Ţara Românească Biserica este unica autoritate care controlează/ supraveghează/ normează întreagă viaţă publică şi privată a individului. În cuvitele autoarei, Biserica este cea care ,,controlează familia şi în jurul ei se coagulează societatea” (p. 16).

Astfel, tribunalul ecleziastic de pe lângă Mitropolie analizează şi judecă, în urma înaintării unor jalbe, pricini legate de moşteniri, certuri şi bătăi între soţi, despărţiri şi divorţuri, alcoolism, prostituţie, incest, răpiri, viol, bigamie, homosexualitate, părăsirea domiciliului etc. Pe lângă arhiva judiciară, însă, autoarea foloseşte şi alte surse: foi de zestre, corespondenţă, acte de proprietate, testamente sau descrierile unor călători străini prin Ţara Românească.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu se fereşte să facă generalizări nepermise, arătând că, într-o provincie care număra în secolul al XVIII-lea între 1,2 şi 1,5 milioane de locuitori, s-au prezentat în faţa tribunalului ecleziastic 420 de cupluri petru a divorţa şi alte 160 implicate în procese de seducţiei. Multe alte cupluri vor fi trăit vieţi ,,fericite” şi liniştite, scrie Vintilă-Ghiţulescu, dar şi mai multe probabil se vor fi abţinut, de ruşine, de sărăcie sau din alte pricini, de la a se adresa Mitropoliei.

Cum te descurci ca istoric într-un asemenea hăţiş de documente? Ce păstrezi ca fiind relevant? Ce este reprezentativ şi ce nu? Cum faci ca vocea omului viu să ajungă la cititor? Cum construieşti şi cum structurezi naraţiunea?

Într-o primă parte a lucrării, fără a-şi propune să realizeze ,,un studiu de istorie a Bisericii Ortodoxe Române sau de teologie ortodoxă”, autoarea ,,recrează cadrul” care a permis Bisericii ,,să guverneze vieţile oamenilor” (p. 16). Astfel, cele aproximativ o sută de pagini ale primei părţi ne prezintă discursul oficial al Bisericii asupra familiei, rolul său în apărarea bunelor moravuri, codul de legi cu limitele aferente, normele şi practicile legate de desfăşurarea proceselor etc.

Aflăm cu această ocazie că păcatele sancţionate de Biserică sunt adulterul, curvia, bigamia, incestul, violul, răpirea, seducerea, devierile sexuale; că Biserica este ajutată să supravegheze viaţa intimă şi de familie a individului chiar de populaţia care se grăbeste să lanseze zvonuri sau chiar să denunţe pe cei căzuţi în păcat.

Procesele sunt judecate după Îndreptarea Legii, un cod de legi elaborat şi publicat la 1652 şi aplicat de tribunalul ecleziastic până în 1831. Pedepsele sunt dintre cele mai diverse, violente şi sângeroase: de la plata unei amenzi (gloabă), până la arderea pe rug, nasuri, mâini şi capete tăiate, trecând prin bătai în public, confiscarea averilor, trimiterea la manăstire sau la ocnă. Deşi prevăzută de lege, în secolul al XVIII-lea, uciderea vinovaţilor nu se mai petrece cu aceeaşi uşurinţă, deseori Mitropolitul aplicând pedepse mai uşoare decât cele descrise de codul de legi. În 1739 şi 1742, de exemplu, pentru acte homosexuale, două feţe bisericeşti sunt pedepsite cu confiscarea averii, decăderea din rang şi trimiterea la mănăstire, tăierea capului, prevăzută de Îndreptarea Legii, nemaiaplicându-se. În 1801, când se descoperă o căsătorie între două femei, oficiată după toate regulile bisericeşti, femeia care se dăduse drept bărbat a fost bătută şi trimisă la mănăstire (pp. 46-53).

În cadrul procesului, dacă nu se afla sub tutela soţului sau a tatălui, femeii i se permitea să dea jalbă, să se apere singură, să-şi prezinet martorii şi probele, să ceară separarea de soţ invocând aceleaşi motive de separare ca şi bărbaţii (pp. 75-76). În practică, însă, lucrurile erau mult mai complicate, cum se va vedea mai jos…

Partea a doua şi partea a treia a lucrării ne poartă în Aventura cuplului şi în Viaţa în doi, de la alegerea/impunerea partenerului, până la oficierea căsătoriei şi intrarea femeii în noua familie.

Cuplurile se formează în cadrul aceleiaşi clase sociale şi de pe aceeaşi poziţie economică. Constituirea unui cuplu are o puternică latură economică, de la familiile boiereşti care caută alianţe şi prestigiu, putere economică şi lărgirea averii, până la ţăranii cei mai săraci care căutau să scape de ,,pietrele de fete” (p. 340) din casă cât mai curând. Vârsta la care se formează cuplul prin căsătorie este mult mai mică în Ţara Românească decât în Europa Occidentală, Îndreptarea Legii menţionând că vârsta legală pentru căsătorie era cea de 14 ani pentru băieţi şi 12 ani pentru fete. Deşi sunt documentate pentru secolul al XVIII-lea şi cazuri de fete căsătorite la 11 şi 12 ani, în general, fetele se măritau la 14-15 ani, iar băieţii se însurau la 19-20 de ani, spre deosebire de lumea occidentală, unde vârsta urca la 25-26 de ani pentru  fete şi 27-28 de ani pentru băieţi. Vârsta fragedă la care se realizau căsătoriile în Ţara Românească este explicată pe de o parte de  sistemul succesoral cutumiar, averea împărţindu-se în mod egal între fii, fetele primind dotă, iar pe de altă parte de implicarea Bisericii, care critica celibatul şi încuraja căsătoria timpurie, pentru a ,,controla sexualitatea premaritală şi pentru a înscrie actual sexual în interiorul căsătoriei” (p.128).

Negocierile dintre viitorii cuscri (sau dintre viitorul ginere şi viitorul cuscru) asupra foilor de zestre (precum şi cuprinsul acestor documente) arată încă o dată rolul femeii în societate şi starea ei de supunere faţă de autoritatea masculină. Cei care ,,se tocmesc şi se învoiesc” (p. 143) sunt tatăl fetei şi ginerele, vocea fetei lipsind cu desăvârşirea, nu de puţine ori, căsătoria făcându-se chiar în absenţa consimţământului acesteia.

După ce obiceiurile şi ritualurile legate de logodnă şi nuntă sunt îndeplinite, fata iese de sub tutela tatălui şi din casa tatălui şi intră sub autoritatea şi în casa soţului, care adesea locuieşte cu părinţii săi.

Pentru că ,,societatea tradiţională ortodoxă valorizeaza puritatea sexuală feminină, dar insistă foarte puţin asupra celei masculine” şi pentru că ,,imoralitatea feminină a fost privită ca o greşeală gravă şi dezonorantă, desfrâul masculind fiind la rândul său privit doar ca o banalitate cotidiană” (p. 238), după noaptea nunţii, proba virginităţii, cămaşa pătată de sânge, este un ritual obligatoriu. Dacă femeia trece de aceasta probă, ea va primi a doua zi aşa-numitele ,,daruri de luni”, iar dacă nu trece, atunci cu bătaie şi ocări este returnată părinţilor. La 1792, un anume Florea din Argeş îşi ţine soţia legată în lanţuri timp de zece zile, aplicându-i bătăi cumplite ca să afle numele celui cu care aceasta ,,păcătuise”, iar după ce află o urcă pe un cal şchip şi, cu ocari şi sudalme, sub privirile comunităţii, o trimite la părinţi acasă (p. 240).

În noua familiei, rolul nevestei este să se îngrijească de gospodărie şi de copii, dar mai înainte de orice trebuie ,,să-şi cunoască soţul de bărbat şi de stăpân” (p. 247).

Pentru că nu existau mijloace contraceptive, femeia rămânea însărcinată până când, natural, acest lucru devenea imposibil. Biserica reglementa şi acest aspect al vieţii intime, ,,impunând interdicţii cu privire la perioada în care putea avea loc actul sexual” (p. 249). În cei 16 ani de mariaj, soţia banului Mihai Cantacuzino a născut 16 copii (au supravieţuit doar patru), câte unul în fiecare an, ea murind, se pare, tot în urma unei sarcini, în 1763. În cei 40 de ani de căsnicie, Constantin şi Neacşa au avut 20 de copii, dintre care doar patru au supravieţuit.

Viaţa grea cu soţii/soţiile sau cu soacrele îndeamnă pe mulţi să ceară divorţul, pe care numai Biserica îl poate acorda. Partea a patra a cărţii, Despre divorţ, ne poartă cu eleganţă şi erudiţie într-o lume românească dominată de violenţă domestică atroce, de sărăcie dezumanizantă, de alcoolism, de boală şi imoralitate. Potrivit Constanţei Vintilă-Ghiţulescu,

Violenţa extremă” împotriva femeii ,,este posibilă şi din cauză că, în mentalitatea vremii, femeia, prin căsătorie, devine proprietatea bărbatului, de care el poate dispune aşa cum doreşte. (…) Soţul se laudă deseori la cârciumă că el are deplină putere să-şi omoare soţia, să-i da foc sau s-o spânzure, întrucât îi aparţine şi nimeni nu-l poate împiedica” (pp. 279-280).

Înainte de a acorda separarea, Biserica încearcă în mod repetat să-i împace pe cei doi soţi, sfătuind femeia să-şi asculte soţul şi să i se supună. Dacă refuză să accepte sfatul Bisericii de a se întoarce acasă, femeia este pedepsită, de regulă, cu bătaia. ,,Certare cu bătaia” poate primi şi ,,o curvă”, o soacră limbută, o soţie neascultătoare, o fiică neruşinată sau un soţ risipitor (p. 377). Femeile primesc între 20 şi 100 de beţe pe trup, în public, ca să fie pildă şi altora, chiar şi dacă sunt însărcinate, în vreme ce bărbaţilor li se aplică bătaia cu băţul sau cu toiagul (până la 200 de lovituri), bătaia la falangă sau bătaia la tălpi. Bătaia este aplicată de slujbaşi mai mici sau mai mari, iar o femeie adulteră, de exemplu, poate fi bătută de mai multe ori într-un timp foarte scurt, de soţ, de strajă, de slujbaşii spătăriei şi, în sfărşit, în curtea Mitropoliei.

Adulterul şi bigamia se pedepsesc şi cu ,,darea prin târg” (plimbarea păcătosului pe uliţă, călare pe măgar, cu strigarea faptei şi cu aplicarea bătăii aferene). Bărbaţii beţivi, violenţi, risipitori sau desfrânaţi sunt ,,băgaţi în jug” în faţa Mitropoliei, duminica dimineaţa.

Părăsirea domiciliului conjugal de către unul dintre soţi este un alt motiv întemeiat pentru înaintarea unei cereri de divorţ. Pentru că mariajul era înainte de orice un aranjament economic şi o strategie de supravieţuire (mai ales în mediile foarte sărace), soţul părăsit căuta să primească dreptul de a se recăsători. Potrivit legii însă, femeia nu putea cere separarea mai devreme de trecerea a cinci ani de la părăsirea de către soţ  a domiciliului conjugal, cu condiţia ca în acest timp bărbatul să nu fi trimis soţiei veşti de nici un fel, iar soţia să fi depus eforturi dovedite cu martori ca să-l găsească. În practică, femeile părăsite aşteaptă cel puţin cinci ani, în vreme ce bărbaţii pot cere (şi li se acordă) separarea după unu, doi sau trei ani de la părăsirea domiciliului de către soţie.

Amintindu-ne de Vitoria Lipan (comparaţie făcută de însăşi autoarea lucrării), Neacşa din Răzvad (Dâmboviţa) îşi caută bărbatul vreme de şapte ani şi jumătate, mergând pe urmele lui din sat în sat, din cârciumă în cârciumă, fiind slugă la un stăpân sau la altul. Cu mare greutate, Biserica îi dă la 1783 dreptul de a se recăsători. Potrivit Constanţei Vintilă-Ghiţulescu,

În societatea românească tradiţională, femeia este obligată să plece în căutarea soţului, altfel nu se poate recăsători, pentru că ar fi comis un mare păcat, cel al bigamiei, asta în cazul în care preotul ar fi acceptat să o cunune fără cartea de despărţire. Femeia nu pleacă de capul ei sau pentru că ar fi fost mânată de sentimente, ci se supune unei practici vechi de sute de ani şi prescrisă de Biserică, pe care, fie că vrea, fie că nu, trebuie să o urmeze” (p. 347).

Încălcarea normelor se pedepsea şi cu zile de închisoare. În secolul al XVIII-lea, Ţara Românească era împânzită de puşcării, existând câte o temniţă – de drept sau de fapt – pe lângă fiecare ispravnic, mare ban, mare spătar, mare agă sau mare armaş. Domnul, departamentele de judecată, departamentul de cremenalion, Mitropolia, episcopii, protopopii aveau şi ei câte o închisoare la dispoziţie.

Lucrarea Constanţei Vintilă-Ghiţulescu ne arată cât de puţine ştim despre ,,istoria familiei” şi cât de relevantă este ea pentru viaţa noastră de astăzi. O societate care are o istorie socială atât de tulbure şi de violentă nu poate fi decât o societate încă neaşezată şi violentă. Ieri aflam cum nişte copii de nouă ani au aplicat unui puşti de 14 ani o bătaie (mortală) cu pietre, pe uliţă! Tot ieri, o femeie a fost ucisă de un fost iubit, deşi depusese nenumărate plângeri la poliţie împotriva acestuia… Aceleaşi mentalităţi ca în secolul al XVIII-lea? Aceleaşi reacţii lente/absente al puterii laice?  Aceeaşi absenţă a Statului ca apărător al celui slab? Aceleaşi drame, aceeaşi lipsă de speranţă?…

,,În şalvari şi cu işlic” nu oferă doar pagini de istorie a familiei, ci şi de istorie a rolurilor de gen, de istorie a sărăciei şi a educaţiei, de istorie a Bisericii şi a imixtiunii acesteia în viaţa individului, dar mai presus de orice este o pagină de istorie a femeii – de unde probabil timidele critici că autoarea ar ,,descrie o epocă” folosind ,,uşoare tente feministe”.

Istoria familiei în România, ca şi în alte părţi ale lumii, este – volens, nolens – în mare parte o istorie a inechităţii, a abuzului, a crimei. Cunoaşterea acestei istorii este absolut necesară. Recunoaşterea nedreptăţilor, a abuzurilor şi a crimelor care au însoţit această istorie vreme de secole este o etapă obligatorie, fără de care nu ne putem vindeca şi fără de care nu putem progresa. Atâta timp când vom continua să vorbim şi să scriem la superlativ despre ,,valorile tradiţionale româneşti”, despre ,,sfânta familie tradiţională”, despre ,,tezaurul moral creştin”, despre ,,tradiţiille populare”, fără a admite că trecutul nostru colcăie de viermii sărăciei, ai mizeriei, ai urii, ai violenţei, ai crimei, atâta timp cât ne vom preface orbi şi surzi la tarele trecutului, acestea vor continua să-şi proiecteze umbrele sinistre asupra prezentului, iar noi vom continua să citim despre copii omorâţi de alţi copii cu pietre pe uliţă şi despre femei ucise de soţi în văzul lumii întregi. Şi ni se va părea normal că părinţii îşi bat sistematic copiii…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s