UEFISCDI – tarabă de loz-în-plic?, II

Scriam în partea I a acestui articol că sistemul de evaluare este în așa fel gândit, încât este foarte greu să se găsească evaluatori care să cunoască cu adevărat tema proiectului. Problema este însă mult mai gravă. Ca să înțelegem cum se fac listele de proiecte finanțate, voi face un rezumat al procedurii de evaluare – într-o manieră simplificată, fără detalii tehnice.

UEFISCDI – tarabă de loz-în-plic?

Am primit pe 7 mai 2024 raportul inițial de evaluare individuală pentru proiectul PCE depus în 2023. În aceeași zi, UEFISCDI anunța pe site că:

„Sunt alocate 1.656 fișe (din totalul necesar de 2.043 fișe), din care sunt finalizate în etapa individuală 1.553 fișe de evaluare. Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării (MCID) a transmis Lista 8 de experți evaluatori aprobați pentru PCE 2023 şi TE 2023 (106 persoane).”

Am știut dintotdeauna că participarea la competițiile UEFISCDI e cam totuna cu a juca la loz-în-plic. Am știut că o ierarhizare corectă a proiectelor se poate realiza cu două condiții, care sunt foarte greu satisfăcute: 1) să ai evaluatori competenți, care să cunoască cu adevărat tema proiectului (voi reveni asupra problemei) și 2) evaluatorii să fie cinstiți. Aceste condiții sunt foarte rar îndeplinite (mai ales cumulativ) sau așa zice gura târgului. Numai cine trece de primii doi pași poate spera la o evaluare corectă.

Încep cu punctul 2. Oamenii din sistem (ceea ce eu n-am fost cu adevărat niciodată) zic că avem de multă vreme de-a face cu următorul fenomen: că ar exista anumite centre, anumite institute, anumiți profesori, rectori, prorectori, anumite grupuri (ca să nu le zicem cârdășii academice), care trebuie să câștige și care câștigă. Toate planetele se așază corect, nu se produc explozii solare, iar proiectele lor sau ale purtătorilor lor de mape câștigă. Cum bugetele pentru proiecte sunt în cădere liberă de mulți ani încoace, iar competițiile sunt din ce în ce mai rare, lupta între rechini este pe viață și pe moarte, așa că peștii de acvariu riscă să nici nu intre în discuție sau intră dacă au noroc, dacă ajung banii, pe la coada listei.

Acum, despre punctul 1. Fiecare proiect este încadrat în „main domain”, „subdomain”, „main research area”, „secondary research area” (până aici, câmpuri obligatorii) și „tertiary research area” (opțional). Scuzați, vă rog, romgleza, dar așa e la UEFISCDI, în romgleză, pentru că numai așa putem avea „impact” internațional. Revenind, încercând să-mi încradrez proiectul în lista de domenii a UEFISCDI, am ajuns la următorul rezultat: „main domain: social sciences and humanities (SH)”, „main subdomain: the study of the human past (SH6)”, „main research area: modern and contemporary history (SH6-9)”, „secondary research area: social and economic history (SH6-12)”, „tertiary research area: historiography, theory and methods in history, including the analysis of digital data (SH6-1)”. Scuze, dar n-am găsit altă rimă în lista de domenii, subdomenii și arii din care mi-a fost permis să „aleg”. În orice caz, proiectul meu este unul de politică externă a României în primii 20 de ani postbelici, cu accent pe relația cu Vestul. Din fericire, am putut introduce niște termeni cheie, precum „Romania-West relations, foreign policy, Cold War, Western trade restrictions, East-West trade”. Din nefericire, acești termeni nu contează în alegerea evaluatorilor.      
   
Evaluatorii sunt selectați în funcție de competența lor (autodeclarată) pe domenii și arii tematice sau cel puțin așa zice teoria. Numai că aria tematică e prea largă. De aceea, orice „expert” în „istorie modernă și contemporană” îmi poate evalua mie proiectul (repet, proiect de istorie de politică externă a României în primele două decenii postbelice), ceea ce este complet aberant, cred, pentru oricine are cea mai mică idee ce înseamnă „istorie modernă și contemporană”. Dar se poate și mai rău, mult mai rău. După cum se știe și pe lună până la ora asta, UEFISCDI nu are evaluatori pentru competițiile pe care le organizează și, deci, nu are nici pentru asta. Anunțurile nesfârșite și ridicole de pe site-ul respectiv o demostrează cu vârf și îndesat. Disperată că nu are evaluatori și criticată că nu e în stare să se țină vreodată de vreun termen (măcar a zecea parte din cum se ține directorul propriu de scaun), UEFISCDI se roagă probabil la „algoritm” să „potrivească” proiectele și evaluatorii mai repede. Zice comunicatul CNCS din 14 februarie 2024:

„Alocarea evaluatorilor se realizează folosind un algoritm de alocare automată și aleatorie, prin care se verifică corespondența între ariile tematice de expertiză și competență profesională ale evaluatorului și ariile tematice de încadrare ale proiectului. Algoritmul parcurge lista de proiecte, parcurge lista de evaluatori și caută, în mod aleatoriu, un evaluator compatibil pe fiecare poziție. La finalul rulării, doar atunci când algoritmul returnează perechea 3 evaluatori/proiect (comitet de evaluare complet), proiectul intră în procesul de evaluare.”

Așadar, nu cred că greșim prea tare dacă anticipăm că algorimul îi va potrivi pe mulți ca nuca în perete. Să ne imaginăm că același sistem de potrivire aleatorie între autor și recenzor ar folosi și revistele științifice Q1 și Q2, în care suntem noi obligați să publicăm, dacă vrem să privească măcar spre noi UEFISCDI. Eu, autor, îmi declar domeniul („istorie modernă și contemporană”, că altă căsuță de bifat n-am), iar algoritmul îmi găsește recenzor pentru articolul depus. Ar fi haos, nu? Din fericire, nu este așa. Acolo, un editor al revistei, care e om, nu algoritm!, caută recenzori cu adevărat competenți pe tema articolului; dacă recenzorii aceia îi trimit comentarii aberante, editorul le oprește, nu le lasă să ajungă la autor, ci caută alt recenzor.

Acum, drept este să spunem că asta e moda și prin țări străine, la care ne uităm noi ca la Dumnezeu, că situația se regăsește și la Comisia UE, de exemplu. Premisa este că evaluarea unui proiect de cercetare se poate face și de nespecialiști sau de specialiști din domenii conexe, că banii sunt publici, deci publicul trebuie convins, că impactul trebuie să fie cât mai larg, deci impactul trebuie văzut și de nespecialiști. De aceea, în mare parte, scrierea de proiecte este despre cum vinzi un produs, despre cum îl ambalezi ca să se vândă (ceea ce eu, recunosc, refuz să fac), nu despre cum faci cercetare reală ca să produci progres științific cât de mic într-un domeniu oarecare.

Să vedem acum ce a făcut algoritmul cu proiectul meu.

Exemple din raportul meu de evaluare

Citate din raport	Comentariile mele
Evaluatorul 1 (E1): „Strengths: + PL [project leader] proposed a few new theories and approaches in the field of Cold War studies. At the same time, I found them not so complex. However, the PL’s research on the topic is not to be ignored. Weaknesses: – The so-called “first consistent and scientific critique of the previous scholarship on Cold War Romania’s foreign policy” especially after the detaching from Moscow, seems to me rather common sense. And, of course, a realistic foreign policy is to be found in some other socialist countries in certain conditions.	1. Mai întâi, observăm că și punctele tari sunt formulate tot ca puncte slabe sau… invers. 2. Formularul în care eu sunt obligată să-mi scriu proiectul este ridicol, căci mă obligă să mă laud, să arăt că am avut „impact”, că am mutat munții din loc, e adică marketing, nu știință. În secțiunea asta jenantă încerc, de obicei, să scriu câte ceva, fără a fi prea ridicolă. Aici am scris cam așa: am făcut o analiză critică asupra literaturii anterioare și, în dialog permanent cu ea, ba chiar contestând-o puternic, am scris și publicat în reviste Q1 și Q2 articole care au trecut de peer review. Cam așa am scris eu, iar răspunsul Evaluatorului 1 e cel din stânga. Da, e obligatoriu să faci analiză de literatură anterioară, dar nu despre asta era vorba acolo. În plus, teoria detașării de Moscova e ceva ce eu am discutat și contestat. Am demonstrat că teoria detașării de Moscova nu explică acțiunile de politică externă a României, nici unitar, nici parțial, nicicum. Totuși E1 zice că critica mea la adresa teoriei detașării e de bun simț. Cel puțin, asta cred ca spune. Mai zice ceva despre „politica externă realistă”, termen care NU există în propunerea mea. Deci, E1 pare să comenteze ce-i trece prin minte legat de o temă de care nu pare să știe mare lucru. A auzit câte ceva despre detașare, realism și Europa de Est și crede ca e de bun simț ce crede că știe. În plus, zice că eu am propus „a few new theories and approaches in the field of Cold War studies”. N-am propus așa ceva și n-am zis în propunerea de proiect că aș fi făcut-o . Am scris de nenumărat ori în propunere că eu am lucrat în domeniul istoriei politicii externe românești pentru perioada care se suprapune războiului rece.    Evaluarea asta în orb, fără a citi ce a publicat vreodata „aplicantul”, citind propunerea de proiect din două în două rânduri, naște într-adevăr monștri.
E2. Very high quality publication profile of PL, high H-Index in the field. The publications are of high quality not only from the point of view of scientometrics, but on the basis of sample checking it can be said that the papers are innovative and ambitious. The publishing strategy is very open, with a European design, PL reflects here their experience of working in excellent institutes, among others in Finland and Italy.
E3. The PI has contributed to the field of Cold War studies by proposing a new theoretical framework and methodology to study Romania´s foreign policy putting perceptions in the center of analysis. This provided a fresh look at studying economic relations and added value to the study of Cold War relationships as such. Also, the author addressed a number or topics that had been neglected so far (Romania´s relations with the common market). The PI has published extensively on the topic. The quota of articles published in international journals is good (nearly 40%). The same goes for Q1 and Q2 journals (nearly 26%). Her research is visible in international publications and has been quoted adequately. Publications appeared in peer-reviewed Journals such as Cold War History, Journal of Cold War Studies, Historical Research, European History Quarterly, and recognised publishing houses such Routledge, Sage, and IB Tauris. The impact lies (at least) in that this research has addressed aspects that had been so far neglected. Fresh interpretation has been put on the table (I am unable to assess whether they are widely accepted or not).	Este greu să fii acceptat și să produci impact într-un timp scurt, în ritmul în care se publică și se produce cercetare în domeniul meu. Durează ani ca să publici un text.
Evaluatorul 1 (E1): „Strengths: + The PL is an average internationally recognized scholar. Her work on Romania in the Cold War received a few reviews and citations. + In the last decade, the PL published 14 works abroad (7 articles in Q1 and Q2 journals, and 9 works in Romania with recognized journals and publishing houses (CNCS A and CNCS B). + PL published several book chapters in books to be found in the most important international libraries. + PL has participated with papers in 23 international conferences and workshops (Germany, Finland, Hungary, Greece, Ireland, Spain, and France). Weaknesses: – As a scholar specializing in a very popular domain such as the Cold War, the number of conferences abroad could be a little higher, as well as the international impact.”	1. Eu nu sunt „Cold War scholar”. În propunerea de proiect am scris de mai mult ori că „domeniul meu de expertiză este politica externă a României în perioada războiului rece”. Războiul rece nu este un domeniu „popular”. Poate termenul război rece e popular, că îl auzim la televizior toată ziua, dar una-i una și alta-i alta. 2. Că am prea puține conferințe. De-a lungul timpului, am văzut atâtea exemple din proiecte ale unor cunoștințe și am vorbit cu nenumărați oameni. Niciodată, în propuneri, noi nu știm care e răspunsul corect. Orice număr am da, un evaluator va spune că e prea mult, că se cheltuie banii aiurea, altul va spune e prea puțin, că nu producem impact, că nu diseminăm corespunzător. Reținem însă că „impactul” se stabilește prin numărare, formal, matematic.Legat de conferințele de impact internațional. Am fost o singura dată la o asemenea mega conferință, cu sute de participanți, cred, cu taxă uriașă. Am fost șocată și mi-am jurat să nu mai calc. Erau săli complet goale, în care doar paneliștii se aflau și își prezentau singuri unii altora lucrarea. Ba am văzut și paneluri unde nici măcar paneliștii nu au fost toți. Da, conferința e mare, e recunoscută, e cotată, are taxe pe măsură, e punctată de E1 și de UEFISCI, dar eu nu vreau să mai pățesc așa rușine. Mai degrabă mă duc la o „masă rotundă”, unde suntem 10 inși care știm ce vorbim despre tema în discuție, decât să bifez formal căsuța conferințelor cu impact.    3. Că am „câteva citări (few)” și „câteva recenzii”. Așa este, sunt puține. Dar încă o dată, mai contează și domeniul, mai contează și vârstă, mai contează și integritatea. Ce să fac acum? Să-mi cer scuze că n-am 75 de ani, că nu fac parte dintr-un citation ring, că nu am publicat 52 de articole ISI în doi ani ca o doamnă celebră, că nu am zeci de coautori? Asta nu voi face. Sunt dispusă să joc acest joc numit „finanțare de proiecte prin UEFISCDI”, dar joc numai până la un punct. Nu semnez cărți compilate de studenți și subalterni, nu public în revista propriului institut sau a prietenului din copilărie, nu plătesc ca să public, nu intru în citation rings, nu public cu coatori. 4. Trăsnaia asta cu „numărul total de publicații în străinătate din numărul total de publicații apărute vreodată” e de-o prostie fără margini, în opinia mea. Mie mi-a fost foarte greu să refac lista cu toate prostiile pe care le voi fi scris eu vreodată, de când eram studentă în anul 2000 până azi. Da, stângăciile acelea de început sunt cele care ne aduc pe toți unde suntem azi, dar mai au ele relevanță acum și sunt ele relevante pentru această competiție? Majoritatea publicațiilor mele din ultimii ani sunt în limba engleză, dar procentul a scăzut pentru că am numărat compunerile scrise de când învățam să scriu. Am numărat tot ceea ce mi-am putut aminti, în orice caz. Mi-au atras unii atenția că tendința mea de a publica mai mult în străinătate poate fi văzută și negativ pe la noi. Între altele, mi s-a spus că suntem români, scriem pe bani românești, deci, se cuvine ca măcar din când în când să scriem și pentru publicul de limbă română. Mi s-a părut foarte justă observația. Totuși, va trebui să nu mai public nimic în limba română, ca să nu-mi mai scadă procentul evaluat de E1, după indicațiile prețioase ale UEFISCDI. 5. Sigur că nu sunt eu centrul lumii, dar prin comparație cu ce se întâmplă de regulă în țara asta în domeniul meu, sunt puțini cei care au performanța asta „average”/mediocră a mea. Profilul meu: https://orcid.org/0000-0001-7848-2896. https://scholar.google.com/citations?user=DQB_sLQAAAAJ&hl=e https://www.scopus.com/authid/detail.uri?authorId=55329615700 https://www.webofscience.com/wos/author/record/1714303 Se poate compara profilul meu de cercetare cu al multora din universități, institute, academie (repet, din domeniul meu), presupund că îi vom găsi măcar pe site-urile de mai sus.
E2 – Experience also in project work, rather national framework prevails (Romania, Finland), but also experience with ERC grants, albeit rather short.	Competiția este una națională, de unde accentul pe care l-am pus eu pe experiența mea în proiecte naționale. Cum ziceam și mai sus, sunt dispusă să joc acest joc, dar numai până la un punct. Să plec din țară, să mă mut la fiecare 2-3 ani în altă țară, după un proiect sau altul, astea sunt limite peste care eu nu vreau să trec. Nu vreau nici măcar să mă mut în țară, dintr-un oraș în altul. Iar faptul că UEFISCDI ne dă practic afară pe ușă și ne trimite în țări străine merită probabil o discuție separată.
E1. + I found a perfect match between the PL’s published work and the topic of the present application. It is clear that all the previous research topics are in the same field: the Cold War, with a special focus on Romania’s foreign policy at that time. + In recent years, PL has published outside of Romania in good academic journals or recognized publishing house.	Sunt contradicții în raport între ce zice același evaluator de la un criteriu la altul sau de la o frază la alta. Sunt și mai multe contradicții între evaluatori. Nu este de neglijat nici faptul că UEFISCDI a schimbat regulile și nu ne mai dă și punctajele, în acest punct al evaluării. Deocamdată am doar comentariile.
E2. PL has long been critically and successfully opposing the overly ideological interpretation of the communist era in Romania and has been seeking its own ways of interpretation and argumentation towards the pragmatic features of (Romanian) communism. In this sense, the currently proposed project is an effective complement and development of the existing research, in many aspects it is a synthesis of sometimes somewhat thematically fragmented outputs. PL notes that their research in previous projects has gone in a different direction from the current proposal, but I personally do see a connection, which I appreciate. E1.- In my opinion, one of the PL’s previous projects (The opposition within. Romania and the CMEA EEC policy, 1957-1989 PN-III-P1-1.1-PD-2016-0184 , 2018-2020) has a strong common ground (at least for the decade 1957-1969) with the present application.	1. Să depui o asemenea cerere de finanțare e cumplit meșteșug de tâmpenie. Condiția pe care eu am fost obligată să o demonstrez (una din multele condiții) a fost următoarea: proiectul propus trebuie să fie legat tematic de vechile mele cercetări, dar nu atât de legat încât să repete, să reia ceva din ce am mai făcut deja. Adică, să fie ceva nou, dar nu prea nou. Evaluatorii nu par să fie la curent cu această cerință. De aceea, de regulă, unii zic că noua tema e prea legată de cea veche, ceea ce e rău, iar alții zic că noua temă nu e destul de legată de cea veche, ceea ce e iar rău. 2. E1 zice că proiectul nou, cel propus acum, reia ce am făcut deja în proiectul meu vechi, cel despre CAER. Proiectul vechi era despre politica României față de ce a făcut CAER în relația sa cu Piața Comună (1957-1989). Proiectul actual este despre relațiile comerciale ale României cu o serie de state occidentale până în 1969. Adică nu există nicio legătură. Evaluatorul a vrut să facă referire la al doilea proiect al meu, de fapt, cel despre relația dintre România și Piața Comună, 1957-1989, dar nici acolo critica lui nu rezistă, pentru că, după cum am scris în propunere, până în 1968-1969, nu au existat relații/contacte între România și Piața Comună ca entitate, iar proiectul acela despre asta a fost, despre relația României cu organizația respectivă, nu cu statele ei membre. Deci, nu a fost tratată în proiectul respectiv relația comercială dintre țările membre CEE și România între 1957-1989. Toate astea sunt explicate în propunerea de proiect cu mare grijă, pentru că am anticipat aceste probleme.
E2. – Clear and demonstrated competence of the author in the field of economic history, but relatively little competence demonstrated in the field of history of technology and science, which is likely to be a limitation of the project.	Dacă ne uităm la lista de domenii a UEFISCDI, vedem că există un subdomeniu separat numit „SH6_15 History of science, medicine and technologies”. Adică, punctul meu slab este că nu am experiență într-un domeniu cu care proiectul nu are de-a face!!! La critica asta am răspuns, citând din propunere, că proiectul este despre relații comerciale între România și niște state occidentale, despre istoria acestor relații, că asta înseamnă într-adevăr (și) istorie economică, dar nicăieri nu s-a vorbit în propunerea noastră despre „istoria științei și tehnologiei”, noi nu ne-am autoîncadrat acolo, ci în SH6-9. Totuși, proiectul este criticat pentru că „is likely” să fie nu despre ce am zis noi că e, ci despre ce își imagnează evaluatorul că ar putea fi, adică SH6_15.

Iar criticile evaluatorilor continuă. Voi continua și eu prezentarea lor într-un material viitor.

Înainte de a-l încheia pe acesta, însă, aș vrea să spun că nu cred că proiectul meu e perfect, iar al altora e prost. Ce discut eu aici și ce încerc să demonstrez e următorul fapt: această evaluare este nedreaptă și pe alocuri ticăloasă; întregul sistem de evaluare pare nedrept și ticălos. Dar e adevărat că mi-am asumat acest risc, când am decis să joc la loz-în-plic, și că data trecută am fost printre norocoși. 

Peste toate, se ridică și întrebarea cum de am primit unii rezultatele, dacă mai există proiecte neevaluate? Un evaluator mi-a scris în raport chiar așa: „compared to competing project proposals, the theme of the publication strategy is poorly developed and lacks specificity”. Cum a comparat el proiectul meu cu alte proiecte, dacă evaluarea nu s-a încheiat?

Partea a II-a

 

Documentele reeducării, vol. III, editori Mircea Stănescu și Vlad Mitric-Ciupe, Editura Vicovia, Bacău, 2023

Sub egida Asociației Memoria și Istoria Comunismului, la editura Vicovia din Bacău, a apărut recent volumul al III-lea din Documentele reeducării. Dacă primele două volume, despre care am scris cu altă ocazie, au fost editate de Mircea Stănescu, de data aceasta lucrarea are doi editori, pe Mircea Stănescu și pe Vlad Mitric-Ciupe.

Volumul continuă demersul început – iată! – cu peste zece ani în urmă, acela de a pune la dispoziția publicului interesat – și de a trezi poate interesul celor mai puțin preocupați încă de subiect – documente deținute de arhive diverse pe tema reeducării de tip Pitești. În primele două volume, materialele de arhivă au fost grupate cronologic în funcție de dosarele din care au provenit, documentând procesul grupului Țurcanu, procesul cadrelor MAI și procesul grupului Valeriu Negulescu (primul volum) și, respectiv, procesul grupului Bogdanovici, procesului grupului Țurcanu, dosarul Biroului Politic și traseul legislației care a făcut posibilă pronunțarea condamnărilor la moarte în „procesele reeducării” (volumul al doilea).

De această dată, documentele sunt organizate după persoane, cu scopul – atins cu succes, de altfel – de a le reface biografiile. Sunt documentate nouă biografii – patru „responsabili ai reeducării” (p. 5) (Vladimir Mazuru, Alexandru Nicolschi, Gavril Birtaș și Eva Birtaș) și cinci deținuți care au trecut prin reeducare (Corneliu Niță, Corneliu Decebal Andrei, Aurel Popa, Lazăr Saghin și Gheorghe Cotlarciuc).

Criza „clasificatelor” de la Arhivele Naționale: Casa arde și baba nu-și găsește pieptenii

Observator cultural nr. 1137 (30 noiembrie – 6 decembrie 2022) a publicat la rubrica „Dosar” o serie de patru articole despre criza documentelor istorice așa-zis clasificate deținute de Arhivele Naționale ale României (ANR), astfel:

• „Arhivele Naționale ieri și azi”, autor Cristian Vasile;
• „Acceptăm să se declasifice, dar să nu se schimbe nimic!”, autor Dumitru Lăcătușu;
• „Secretele lor sunt secretele noastre”, autor Iulia Popovici;
• „Reactivarea cooperativei Ochiul și timpanul”, autor Mihai Burcea.

Cu aceeași ocazie, se nota că „Observator cultural va continua să acorde spațiu de reflecție deschiderii arhivelor”. Până atunci și pe scurt, istoria acestui caz poate fi rezumată astfel:

Răspunsul Arhivelor Naționale la petiția privind accesul la documente și câteva comentarii

La petiția privind accesul la documentele istorice deținute de Arhivele Naționale ale României (ANR), această instituție ne-a răspuns în data de 24 iunie 2022.

Răspunsul ANR este integral mai jos.

Download

Nu vrem portocale! Sau despre criza de la Arhivele Naționale

Arhivele Naționale ale României (ANR) pun la cale opriprea accesului cercetătorilor și cetățenilor la documentele istorice pe care le dețin. Pretextul este că sunt documente „clasificate ”. Au fost, adică, clasificate de creatorii lor, indiferent cine sunt acești creatori (precum CC al PCR) sau în ce an au fost documentele respective create și clasificate (în 1952, de exemplu). Decizia, anunțată la 26 mai 2022, a fost luată de conducerea ANR în urma unui raport secret al unui serviciu la fel de secret din Ministerul Afacerilor Interne, minister sub tutela căruia se află ANR din 1951.

Peste 1600 de cetațeni am semnat o scrisoare deschisa de protest, în care situația este explicată pe larg. Am trimis apoi scrisoarea și lista de semnături la parlament si diferite comisii parlamentare, la guvern și MAI, la administrația prezidențială și, mai presus de toate, la Arhivele Naționale. Am primit răspunsuri fie în sensul că problema semnalată nu e de competența entității respective, fie în sensul că instituția în cauză a trimis mai departe scrisoarea noastră. Mai departe, adică la ANR. De la ANR, nici un răspuns, încă.

Se încearcă intens oprirea accesului la arhivele istorice ale comunismului. Se va reuși?

În primele articole publicate pe acest blog, acum foarte mulți ani, mă plângeam de accesul limitat și discriminatoriu la documentele istorice deținute de Arhivele Naționale ale României (ANR). De atunci, situația la ANR s-a îmbunătățit considerabil — sigur, mai e mult până departe, dar noi, cei care știm cum era cândva, nu puteam fi decât relativ mulțumiți, cred.  Între timp, a început un asalt straniu asupra arhivelor din toată țara și, sub pretextul „respectării măsurilor cu privire la protecția informațiilor clasificate”, se încearcă oprirea sine die a accesului cetățenilor la arhivele istorice ale comunismului (și nu numai). Spun sine die, căci noile dispoziții zic că, înainte de a fi adusă la sala de studiu, fiecare pagină de dosar trebuie verificată din punctul de vedere al „conținutului” și, dacă acest „conținut” nu va fi satisfăctor, dosarul nu mai ajunge la cercetător vreodată… De aceea, m-am alăturat unui protest colectiv împotriva limitării accesului cercetătorilor și cetățenilor la documentele istorice din Arhivele Naționale.  Toată istoria este explicată aici. Cine vrea să semneze protestul o poate face aici.

 

Neoliberalismul și criza educației în România. Sau despre „școala-tarabă” și despre dispariția statului-națiune

Mircea Platon, „Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc”, editura Ideea Europeană, București, 2020, 462 p.

Uneori mi se pare că românii urăsc România. Alteori am impresia că situația este mult mai rea, că nu ura, ci disprețul caracterizează relația lor cu propria țară și cu concetățenii. Țării îi zic „Românica”, o batjocoresc, o ocăresc, o iau în zeflemea. Oamenilor le zic „popor vegetal”,  caracterizat de „puturoșenia abisală a sufletului românesc”, o „mămăligă românească incapabilă să explodeze”, cu „profil psihologic feminin”, în stare doar „să-și țină capul plecat”. Nici în sufletul, nici în mintea lor nu încape îndoială că țară mai rea și popor mai infam nu există. Cea mai banală întâmplare, cea mai comună experiență de viață, cea mai simplă dezamagire le confirmă această presupusă stare de fapt și le (re)legitimează convingerile și generalizările că „așa e în România” (corupție, mizerie, prostie, incultură, lipsă de civilitate etc.), spre deosebire de alte „țări civilizate” în care e altminteri, adică exact pe dos, și că așa sunt românii (corupți, nespălați, needucați, necivilizați, știrbi, puturoși, habotnici etc.), spre deosebire de restul lumii, unde toți sunt niște minunați. Sunt gunoaie pe stradă? E iarba netunsă în parc? A smuls furtuna un copac din rădăcini? E un polițist corupt? Au câștigat alegerile unii cu care ei nu sunt de acord? Și-a plagiat cineva teza de doctorat? Au așteptat prea mult autobuzul? Nu le-a zâmbit funcționarul de la ghișeu? Cea mai prozaică chestiune le confirmă cât de răi și proști sunt românii și cum au ei „țara pe care o merită”, i.e. la fel de proastă și de rea. Sigur, „așa sunt românii” și „ așa e România” , cu excepția celor care emit asemenea „judecăți de valoare”, ei fiind, firește, și civilizați, și educați, și harnici, și spălați pe dinți, ei nemeritând deci țara pe care o au. Mi se pare, așadar, că unicul lucru care ne mai unește pe noi ca națiune este, dacă nu ura, atunci disprețul față de propria noastră țară și față de semenii noștri români.

Cenaclul Flacăra. Despre o controversă istoriografică și nu numai…

Recenzie: Alexandru Mamina, Cenaclul Flacăra. Istorie, cultură, politică, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2020

La editura Cetatea de Scaun din Târgoviște, a apărut recent un volum dedicat Cenaclului Flacăra. Semnat de istoricul Alexandru Mamina și purtând titlul Cenaclul Flacăra. Istorie, cultură, politică, volumul a primit și recenzii pozitive, dar și critici aprinse. În unele medii online, critica a depășit uneori limitele decenței și a luat forma unor atacuri vulgare la adresa autorului, comentatorii recunoscând însă candid că n-au citit de fapt cartea.

Lăsând deoparte cronicile pozitive, în versiunile negative și în comentariile online s-a spus despre autor că este un „diletant profesional” – vasăzică, nu are pregătirea necesară ca să se pronunțe asupra subiectului. Unii au afirmat că este prea bătrân ca să poată aborda tema „corect”, că aparține „generației vechi”, fiind deci corupt de propaganda și ideologia comunistă. Alții i-au reproșat că este prea tânăr și, prin urmare, n-a cunoscut realitatea atroce a comunismului – și cum poate cineva, oare, să analizeze o perioadă istorică pe care n-a trăit-o sau pe care a cunoscut-o prea puțin?! S-a mai spus că autorul susține și justifică regimul criminal al lui Nicolae Ceaușescu, că îl lăudă pe Adrian Păunescu și Cenaclul Flacăra, comunismul național și naționalismul ceaușist. Despre carte s-a zis că este „foarte slabă”, că „nu se poate înțelege ce a vrut autorul să spună”, că prea multe pagini ale volumului sunt dedicate unui tabel și unor transcrieri de poezii, cântece și interviuri cu foști membri ai cenaclului, în vreme ce numărul paginilor dedicate analizei ar fi, prin comparație, prea puține. Așadar, autorul a fost ridiculizat că a numărat cântece și poezii de către unii care i-au numărat la rândul lor paginile.

The European socialist countries’ strategy of engagement with the West and the European Economic Community in the long 1970s

In September 2020, Routledge published  European Socialist Regimes’ Fateful Engagement with the West, National Strategies in the Long 1970s, edited by Angela Romano and Federico Romero.

This edited volume analyses European socialist countries’ strategy of engagement with the West and the European Economic Community in the long 1970s.