Perceptions of Social Security in Communist Romania

1. The Communist Crisis in Romania

In 1947 Romania was the last monarchy within the new Soviet sphere of influence. However, on 30 December 1947 King Michael was forced to abdicate. On the same day, the Communists proclaimed the Romanian People’s Republic, and from 1947 to 1989 Romania was under Communist control. From the late 1970s, in many countries of the Eastern bloc, including the USSR, dissident ‘movements’ began to develop – partly as a consequence of the Helsinki Process. During the next decade, two other phenomena, glasnost and perestroika, brought new significant changes to Eastern Europe. However, in this changing socialist world, the Communist regime in Romania remained unreformed. Moreover, in the late 1970s and early 1980s, Ceausescu decided to pay Romania’s Western loans and to build a series of colossal and extremely expensive architectural projects, such as the House of the Republic. Consequently, after a few years, Romania faced a dramatic shortage of consumer goods, and, in 1984, large-scale food rationing was reintroduced – after more than twenty years. Thus, during the 1980s, Romania had the lowest standard of living in Europe (Albania excluded), and misery spread across the entire country, since not only food was rationed, but also hot and cold water, electricity and methane gas.

1.1. Explaining the longevity of Communism in Romania.

Cover-2-2010_ArchivConsidering this crisis, after 1989 many intellectuals raised the question of how to understand and explain why Romanians did not rebel against the regime earlier, why Romanians tolerated Communism for so long without any significant anti-Communist reaction. Although to this day no systematic study has been conducted on the subject, many writers, sociologists, historians and politicians have advanced an explanation according to which, despite the profound economic and social crisis, Romanian society was incapable of organising any type of anti-Communist opposition. The explanation rests on the Romanians’ purported metaphysical passivity. (In this context, the term ‘metaphysical’ refers to a priori speculations about questions that are unanswerable by means of scientific observation, analysis or experiment.) Thereby, the entire nation has been made responsible for accommodating Communism, since society’s passivity was a form of complicity with Communism and the Communists. For example, Paul Goma (a writer and famous Romanian dissident of the 1970s) accused Romanian society as a whole for not having supported the actions of the few who openly opposed the Communist regime in the 1970s and 1980s. Where was the rest of Romanian society in 1977 when the miners rioted in Valea Jiului, Goma asked in a newspaper article in 1990. What happened in 1987, during the workers’ riot in Brasov? Where were the remaining Romanians then? Had the Romanians joined the miners of Valea Jiului in 1977 or the workers of Brasov in 1987, Communism in Romania would have ended sooner, Goma implied.
Keep Reading…

Article published in  Zeithistorische Forschungen/Studies in Contemporary History, Online-Ausgabe, 7 (2010), H. 2

10 thoughts on “Perceptions of Social Security in Communist Romania

  1. Pingback: Perceptions of Social Security in Communist Romania | prin preajma

  2. Am citit articolul complet si mi-a placut abordarea metodica si echilibrata. Cred insa ca “realizarile” statului comunist au fost iluzorii. si cred ca un factor cu o pondere mai mare in supravietuirea sistemului a fost un nivel de teroare care nu a fost depasit decat de anii ’30 ai comunismului sovietic. Rezistenta a fost suprimata dupa o teroare de stat mai sistematica si mai lunga decat in orice alta tara europeana sovietizata.
    Dumneavoastra mentionati, de altfel, aceasta rezistenta semnificativa dar putin vizibila datorita represiunii eficace.
    Astept cu mare interes sa semnalati si urmatoarele rezultate ale cercetarilor dumneavoastra.

  3. Stimată Doamnă Elena Dragomir,
    Am citit cu atenţie articolul Dvs. şi am ţinut să vă răspund mai detaliat fiindcă şi eu am trăit acele vremuri şi vă pot da o explicaţie dintre cele mai conforme realităţii.
    Dvs. aţi citit multe documente din perioada Socialismului românesc (vedeţi, spun socislism pentru că unii ori din ignoranţă, ori din rea credinţă, numesc acea perioadă “perioada Comunistă”). Nu a existat vreodată comunism nici măcar în Uniunea Sovietică, această societate fiind una ipotetică, ideală, caracterizată prin abundenţa de produse create de societate ca să satisfacă toate cerinţele de trai decent ale fiecărui cetăţean, ceea ce nu era cazul înainte de anul 1990 în ţările cunoscute sub denumirea de ţări Socialiste. Că, aceste ţări aveau conducători şi membri de partid care se intitulau “comunişti”, e cu totul o altă poveste. Toţi aceştia trăiau într-o societate în care sistemul de distribuţie a bogăţiei în societate se făcea potrivit principiului fiecăruia după clitatea şi cantitatea muncii depuse, iar modul de funcţionare a relaţiilor economice în economie era mult diferit de cele practicate în capitalism.
    În socialism aveam de-a face cu o economie planificată în care produsele erau furnizate pieţei fără concurenţă. E drept că ele trebuiau să respecte anumite standarde de calitate care erau îndeplinite destul de bine, însă sufereau de inexistenţa rigorilor concurenţei şi nu dispuneau de aşa zisa “faţă comercială” cu un dizain (în engl. design) care să ia ochiul clientului şi să-l determine să cumpere produsul după aspectul lui exterior. Uneori se mai făcea rabat şi la calitate, permiţîndu-se produselor să plece pe piaţa de larg consum fără a îndeplini întocmai standardele de calitate, dată fiind marea cerere de produse pe piaţă care uneori nu putea fi satisfăcută. Lumea neavizată care mai pleca peste hotare în vest vedea acolo vitrine aranjate frumos, cu produse ambalate de-ţi luau ochii. De exemplu, un salam ordinar ambalat în occident părea o bijuterie faţă de un salam de Sibiu prezentat în galantare ca fiind mucegăit, deşi era de o calitate net superioară. Totuşi lumea îl prefera pe acela ambalat frumos.
    Se apropia deceniul IX (1980-1990). Apăruse în occident criza de supraproducţie. Piaţa ţărilor socialiste era închisă pentru ei. Ea trebuia forţată cu orice preţ pentru ca pe ea să pătrundă mărfuri occidentale. Aici intervine propaganda. Peste asta se suprapune scadenţa împrumuturilor contractate de România în anii ’70. Dar, de unde să dai datoriile înapoi? Creditorii îţi fac şicane, de nu, te execută fără milă!
    Soluţia găsită de Ceauşescu în acei ani care, ca orice fiu de ţăran, (inclusiv eu), a vrut să lichideze urgent datoria externă a ţării, sursă de şantaj din partea ţărilor care doreau deschiderea pieţei româneşti pentru mărfurile lor. Cu ce să plătească datoriile? Cu noi împrumuturi? În nici un caz! Produsele industriale se vindeau aşa cum s-au vîndut întotdeauna, nu puteai să le bagi pe gît cuiva, cele agricole aveau căutare, dar aveam şi noi nevoie de ele, combustibil aveam suficient, pentru că mai importam din Iran şi ţările arabe, şi, oricum trebuia şi el plătit, datoria externă se ridicase de la 11-12 mld. USD la 25 mld. Cînd a văzut Ceauşescu “minunea” s-a speriat: Iată frate ce facem noi!, – lucrăm pentru băncile străine! Gata! Raţionalizăm totul, vindem produse alimentare, energie şi tot ce se poate vinde, consumăm mai puţin ca să scăpăm de datorie. Aceasta a fost raţiunea! Că unii o interpretează prin prisma ineficienţei industriei româneşti, e treaba lor. S-o creadă proştii! Calculele economice spun cu totul altceva!
    Efectul acestei măsuri era de prevăzut şi s-a văzut! Nemulţumirea mulţimilor a crescut, fiindcă ea se obişnuise cu abundenţa de dinainte de 1980 cînd galantarele erau pline, ţăranii cumpărau pîine de la oraş şi o dădeau la porci, căldură era ca-n baie la orice oră din zi sau noapte, benzină exista la discreţie la un preţ acceptabil, astfel că la un salariu mediu de vreo 3000 de lei îţi puteai cumpăra 330 l de benzină pe lună.
    Se pune problema pentru ce nu s-au revoltat oamenii? Evdent că într-un stat cu democraţie occidentală în aceste condiţii de restrişte s-ar fi revoltat. Pe protestatari nu era nevoie ca să-i bagi pe după ziduri şi să-i iei la bătaie departe de ochii lumii, puneai jandarmii pe ei cu scuturi şi bastoane electrice direct în stradă, să-i vadă toată lumea că “tulbură ordinea publică”, în spatele zidurilor e o sălbăticie, o oroare! E cu totul mai bine să-i baţi sau chiar să-i mutilezi în stradă. Regimul Socialist urmează cealaltă tactică, nu dorea ca în străinătate să se vadă că el opresează lumea nemulţumită. Vrea imagine de regim civilizat, cu o populaţie mulţumită şi fericită, chiar dacă ea, momentan, trecea printr-o perioadă de restrişte.
    Oricum, două au fost motivele pentru care oamenii nu au ieşit în stradă în anii ’80: 1) Cu toate restricţiile impuse în vederea lichidării datoriei externe, un minim de existenţă, chiar şi pentru cei mai năpăstuiţi oameni ERA ASIGURAT! Nu exista abundenţă, este adevărat, de risipă, nici nu se putea vorbi, dar din raţiile stabilite, se putea trăi; 2) Nu existau condiţii de întrunire a unor mulţimi care să poată provoca dezordini, aşa cum existau în alte ţări socialiste, mai ales după moartea lui Andropov, inclusiv în Uniunea Sovietică. La noi, pentru o manifestare în public se solda cu ascunderea ta pe o scurtă perioadă de timp ca să-ţi piară cheful de a mai apărea şi altă dată. Şi apoi, pentru ce să-ţi pui viaţa în pericol? Pentru o bucată de pîine în plus şi pentru o călătorie dublă cu maşina? Aici nu era vorba de demnitate ci ţi se cerea un efort temporar de a face anumite sacrificii pentru a scoate ţara dintr-un marasm ce i se pregătea. Era vorba de dozarea măsurilor enumerate mai sus în cele două puncte pentru a se păstra un echilibru, pentru ca poporul să nu sufere prea tare.
    Totuşi, aici regimul a făcut o mare greşeală. Nu a insistat aproape deloc pe necesitatea ca populaţia să-şi asume aceste sacrificii – căci erau evident sacrificii! – ci o ţinea tot timpul cu lozinca potrivit căreia, trăiam “epoca de aur”! Poporul rabdă orice, în afară de minciuna evidentă. De aceea a căzut Ceauşescu! Nimeni din teritoriu nu dorea căderea regimului socialist ci doar îndepărtarea Ceauşeştilor care minţindu-i, i-a supus la cazne pe care ei nu le percepeau ca necesare.
    A fost vorba atunci de o pasivitate românească? Nici vorbă! Toată lumea aştepta cu sufletul la gură trecerea furtunii şi eventual înlăturarea Ceauşeştilor. Regimul anunţase lichidarea datoriei externe şi se pregătea de acumulări financiare spre a trece la perioada de retehnologizare a industriei care avusese de suferit pe perioada austerităţii, retehnologizare, dar fără împrumuturi externe! Ar fi trebuit să iasă în faţa poporului şi să-i spună: mai aşteptaşi fraţilor 5 luni, sau un an sau cît ar fi considerat ca necesar, pentru a strînge bani spre a pune industria pe picioare, iar poporul ar fi înţeles.
    A vrut poporul să lichideze societatea socialistă? Dacă ar fi fost aşa, Ion Iliescu şi F.S.N.-ul nu ar fi avut acel succes enorm la alegerile din 20 mai 1990 cînd a cîştigat peste 80% din sufragii, căci Iliescu le promisese alegătorilor că nu va permite reîntoarcerea moşierilor şi capitaliştilor în poziţiile avute înainte de naţionalizare.
    Vrea cineva să înţeleagă acest fapt real, e perfect. Cine nu, să rămînă la propriile lor păreri.
    Mulţumesc.

    • In literatura de specialitate este o conventie sa denumesti cu termenul “perioada comunista” anii dintre 1948 si 1989. Termenii “Romania comunista”, “perioada comunista” nu se refera, in literatura de specilitate, la existenta unei societati comuniste, catre care, in teorie, aspirau partidele comuniste. Acesti termeni se refera la faptul ca la putere se aflau atunci partide de tip comunist, fie ca se numeau ele partid comunist, partid muncitoresc etc.

    • Domnule… Judex (nu înțeleg de ce va ascundeti in spatele unui pseudonim, daca sunteți atât de darnic cu lamuriri) si eu am trăit in acea epoca “socialista”, despre care aveți (sau doar simulati ca ati avea) o imagine atât de buna. Nu va e rusine sa turnati astfel de enormitati, gandindu-va numai la miile de femei care si-au sfârșit zilele din cauza unor legi aberante, la controalele ginecologice obligatorii, la copiii abandonati in orfelinate s.a.m.d.? Daca ati fi suferit ca si noi, ceilalți, de foame, frig si intuneric, astăzi nu v-ati mai feri sa va sustineti ideile sub numele adevărat. Altfel nu aveți nici o credibilitate.

  4. Nu mă ascund domnule Daniel Onaca sub pseudonim. Sub acest nume care pentru mine sugerează ceva, mi-am publicat mereu ideile. Dacă vă interesează numele meu, cel din buletin, vă dau toată biografia mea de la bunici şi străbunici, pentru că nu mă tem de nimic. Mă numesc Angheli Vasile, din Galaţi, sunt născut în zodia scorpionului la o dată de 4 noiembrie, care poate vă spune ceva, am fost angajat în domeniul naval vreo 45 de ani, din care am lucrat peste 36 de ani la ICEPRONAV la bazinul hidrodinamic de încercări pe modele de nave. Dacă v-am spus de zodie înseamnă că din fire sunt tenace şi nu ţin să fiu călcat în picioar de nimeni atunci cînd cineva o face, mai ales cînd nu are argumente.
    Dacă sunteţi Daniel Onaca, cel cu garajul pentru Preşedinte, înseamnă că ne-am întîlnit după anul 1990 atunci cînd aţi inspectat subacvatic starea etanşeităţii pereţilor bazinului de la ICEPRONAV. Dar nu cred, fiindcă dacă aţi fi acela v-aţi fi controlat vocabularul. Ce-ar fi ca şi eu să vă fac neruşinat?
    Nu mi-e ruşine de nimic domnule Onaca, atunci cînd susţin adevărul cu argumente. Doare adevărul? Prea ne-am obişnuit să plecăm capul în faţa oricărui nespălat care nu ştie nici tabla înmulţirii. Sunt un om demn şi nu fac rabat prostiei hoţiei şi parazitismului. Nu am pus niciodată etichete în mod gratuit cuiva. Eu mă bat întotdeauna cu argumente căci numai ele contribuie la scoatera adevărului la lumină. Astfel de lucruri le-am spus în 1996 direct şi Preşedintelui Băsescu cînd eram pe o navă în probe la Constanţa şi i-am urat ca dacă va ajunge din nou în guvern, sau mai sus, să se ţine de cuvînt să facă ce a promis cîndva unui redactor de la R.L., adică să-i trimită la Poarta Albă pe impostorii care au distrus economia naţională, economie pe care nu a realizat-o nici Ceauşescu, nici P.C.R., ci Măria Sa Poporul Român, uneori cu eforturi supraomeneşti, în speranţa ca românul să trăiască cîndva într-o societate dreaptă, fără să fie hăituit de jandarmi sau să caute prin gunoaie.
    Aşa că, Stmate domnule, dacă aveţi ceva să-mi reproşaţi urmare celor relatate de mine, faceţi-o vă rog numai cu argumente, nu cu invective sau înjurături.

    Stimată Doamnă Elena Dragomir,
    Ştiu că expresia “perioada comunistă”, “regimul comunist”, etc, se folosesc în mod peiorativ, pentru a da o nuanţă de coşmar unei anumite perioade istorice ce-şi imagina desfăşurată viaţa economică şi socială după alte principii decît cele capitaliste pe care vor unii s-o sulemenescă azi, dar prea se utilizează aceleaşi etichete împotriva adversarului ca pe timpul perioadei revolute. Atunci i se punea adversarului eticheta de “duşman de clasă”, “duşman al poporului” etc., azi se folosesc altele, la fel de nocive.
    Eu cred că putem să renunţăm la astfel de etichete şi să dovedim oamenilor în mod concret, cu argumente că suntem mai buni decît adversarii noştri politici.

  5. Vă mulţumesc Stimată Doamnă Elena Dragomir pentru faptul că nu mi-aţi cenzurat textul mesajului meu. În fond eu sunt o persoană de bună credinţă şi spun absolut tot ce gîndesc fără să mă ascund sub pavăza cuvintelor mari întortochiate ca înţeles, fără să insult şi fără să folosesc cuvinte triviale.
    Am trăit toate acele momente dramatice din deceniul IX ca oricare dintre români şi nu am beneficiat de nici unul dintre privilegiile regimului socialist autoritar.
    Membru de partid m-am făcut la 40 de ani deşi fusesem curtat de la vîrsta de 25 de ani, refuzînd, fiindcă aveam o diplomă obţinută cinstit, eram stăpîn pe specialitatea mea şi nu vroiam să mi se spună că avansez pe scara valorilor datorită unor privilegii pe care mi le-ar fi dat calitatea de membru de partid.
    De ce totuşi m-am înscris la 40 de ani? Explicaţia a dat-o cîndva Mircea Dinescu care se înscrisese şi el în partid. Carnetul de partid era ca un bilet de aurobuz care îţi permitea să călătoreşti prin viaţă.
    Tocmai fugise din ţară trădătorul securist Ion Mihai Pacepa, care cu sînge rece făcuse şi în ţară cîteva crime în slujba serviciului pe care îl practica.
    În vara lui 1978 trebuia să merg în străinătate spre a prelua rezultatele unor cercetări desfăşurate pe modelele unor nave militare printre care Crucişătorul Mărăşeşti. Eliberarea paşaportului cu viza pentru ţara respectivă pentru a pleca la destinaţie îmi fusese respinsă pentru că regimul, în lumina plecării lui Pacepa, se temea ca nu cumva să trădez şi eu într-un fel. Era de altfel o dispoziţie venită de la nivel înalt. Atunci şeful mă sfătuieşte să mă înscriu în partid ca să scap de aceste bănuieli stupide, sfat pe care l-am urmat. Acesta a fost tot „privilegiul”, pe care l-am onorat pînă în 1989 cu o sumă dată lunar partidului din propriul buzunar, egală cu 2% din salariu – cotizaţia de partid.
    La fel am îndurat şi eu, ca toţi colegii mei, stînd la cozi în timpul liber pentru un litru de lapte, cu raţionalizările de rigoare; posibilităţi de a mă „învîrti”, nu aveam, eram un simplu muritor. Am îndurat toate aceste oprelişti cu convingerea că am fost util ţării care a făcut acest lucru pentru LICHIDAREA DATORIEI EXTERNĂ care atîrna ca o piatră de moară de piciorul economiei ţării. Da, şi eu am suferit de aceleaşi restricţii ca şi ceilalţi, locuind la bloc, foame, frig şi întuneric, însă eu am ştiut pentru ce sufăr, alţii nu! Exact ca soldatul în tanşee pe front am suferit. Alţii îşi împuşcă comandanţii atunci cînd dau de greu.
    Aceasta este credinţa şi convingerea mea.
    Expresii ca „economia comunistă”, „România comunistă” etc, nu sunt decît etichete pentru decredibilizarea societăţii socialiste din perioada respectivă, nu altceva!, exact cum făceau şi comuniştii etichetînd adversarii politici din regimurile trecute cu expresii cum ar fi „duşmanul de clasă”, „capitalismul muribund”, „duşmanul poporului” etc. Aceeaşi Mărie cu altă pălărie! Mizerie propagandistică!
    Partid comunist – da!, ideologie comunistă – da!, regim socialist autoritar – da!, regim (societate) comunistă – NU! Pentru că nu e adevărat!
    În ceea ce priveşte numele meu, dvs. îl cunoaşteţi după adresa mea de e-mail, Angheli Vasile, şi nu consider importantă afişarea lui, mai ales că numele sub care mă prezint „Judex”, consider că mă caracterizează, ca spirit de dreptate şi demnitate.
    Indivizilor care mă insultă, numindu-mă fără nici un motiv „neruşinat”, nu le răspund, pur şi simplu îi desfid. M-aş murdări să intru în dialog cu ei.
    Răspund oricărei persoane care, cu bun simţ, îmi aduce critici argumentate. Altfel, eu nu am limbă comună cu indivizi avînd vocabular ca la uşa cortului.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s