Acest articol își propune să prezinte, pe scurt, și într-o manieră mai puțin academică, modul în care a conceput România postbelică axa Nord-Sud. Argumentul nostru este că, deși a operat formal cu noțiuni precum „Nordul”, „Sudul” sau „Lumea a III-a”, România a considerat că aceste concepte nu descriau corespunzător realitatea existentă. Termenii erau uzitați pentru că intraseră în limbajul politic și diplomatic internațional, dar conținutul lor a fost deseori contestat de teoreticienii și politicienii români.
Așa cum am argumentat cu alte ocazii[1], pentru România, sistemul internațional în Războiul Rece era caracterizat, în primul rând, de opoziția dintre statele bogate, dezvoltate și industrializate, pe de o parte, și statele sărace, subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, neindustrializate sau în curs de industrializare, pe de altă parte. Din această perspectivă, opoziția Est-Vest, Nord-Sud, capitalism-socialism nu era satisfăcătoare, întrucât nu reflecta corespunzător realitatea conflictului de interese (mai ales interese economice) dintre cele două categorii de state. Aceasta nu înseamnă că se contesta existența conflictului Est-Vest sau a „contradicției” (ca să folosim termenul din epocă) dintre capitalism și socialism, ci că, în termeni de interese economice, pragmatice, imediate, mai relevantă pentru România era opoziția țări dezvoltate și bogate – țări mai puțin dezvoltate și sărace.
Acest discurs câștigă în amploare începând cu sfârșitul anilor 1960 și mai ales în anii 1970, odată cu pătrunderea tot mai însemnată pe agenda internațională a tematicii reglementării relației dintre statele în curs de dezvoltare și statele dezvoltate și odată cu accentuarea crizei economice mondiale. Referiri la împărțirea sistemului internațional în state bogate și dezvoltate și, respectiv, state sărace și mai puțin dezvoltate pot fi găsite, însă, încă de la începutul Războiului Rece, când această separare era recunoscută mai ales în interiorul lumii capitaliste. În 1953, spre exemplu, Gheorghe Georghiu-Dej spunea că „sistemului imperialist îi este proprie împărțirea lumii capitaliste în țări economicește dezvoltate și țări înapoiate, condamnate la rolul de anexe agrare, de colonii și semicolonii, pradă exploatării sălbatice a monopolurilor imperialiste, așa cum a fost până nu de mult și România. Rolul acestor țări este să furnizeze trusturilor produse agricole și materii prime ieftine, in timp ce ele sunt nevoite să cumpere la prețuri scumpe mărfurile industriale impuse de imperialiști”.[2]
Deși această idee era deseori și explicit formulată ca parte a criticii antiimperialiste și anticapitaliste din epocă, potrivit concepției românești, nu numai lumea capitalistă era divizată în țări dezvoltate și țări mai puțin dezvoltate, ci sistemul internațional în general. În 1957, spre exemplu, cu ocazia lucrărilor Comitetului ONU pentru problemele economice, reprezentantul României Bazil Șerban argumenta că era necesară „ajutorarea economică a țărilor slab dezvoltate”. De aceea, propunea adoptarea de principii care „să stea la baza raporturilor economice între toate statele membre ale ONU, noi şi vechi, industrializate sau slab dezvoltate, mari şi mici, bogate sau sărace în resurse naturale” și care să ducă la eliminarea dezechilibrelor economice dintre state.[3] România se autoîncadra (corect, de altfel) în categoria statelor care aveau nevoie să se dezvolte. După război, deși intrată în rândul „democrațiilor populare”, România era descrisă de noile sale elite politice drept o țară „înapoiată” economic, fostă „semicolonie” a marilor puteri capitaliste, aflată cel mult la începutul etapei de industrializare, cu o economie agrară primitivă și nemecanizată, cu un comerț bazat pe exportul de cereale și materii prime. În acest context, încă din primii ani postbelici, elitele politice stabilesc scopul transformării României într-o țară dezvoltată economic și industrial.[4]
În anii 1960, România s-a autodefinit drept „țară socialistă în curs de dezvoltare” și a încercat ulterior să obțină, în scris, în textul unor documente ale UNCTAD, GATT sau chiar ale CAER, recunoașterea acestui statut. Spera să obțină astfel acces la acele programe internaționale menite să susțină țările în curs de dezvoltare (precum acordarea de preferințe vamale generalizate). Această viziune a fost criticată și în Est, și în Vest, unde se considera că statutul de țară socialistă și cel de țară în curs de dezvoltare sunt incompatibile, că un stat socialist era, automat, unul dezvoltat. Românii mergeau, însă, chiar mai departe, considerând nu numai că un stat socialist putea fi și „în curs de dezvoltare”, ci și că separarea între țări dezvoltate și țări mai puțin dezvoltate afecta și lumea socialistă, statele din CAER inclusiv.[5] Discursul „egalizării” nivelului de dezvoltare economică între statele socialiste poate fi observat încă din anii 1950[6], devenind foarte prezent după demararea proiectelor de integrare supranațională a CAER în anii 1960. Într-un document din 1969, de exemplu, România împărțea țările membre CAER în „țări mai dezvoltate din punct de vedere industrial” și „țări în curs de industrializare”, această asimetrie economică transformându-i pe unii în „parteneri mai puternici”, iar pe ceilalți în „parteneri mai slabi”. În această ecuație, România era, firește, „partenerul mai slab” și „țară în curs de industrializare”.[7]
În 1975, revista Lumea deplângea conservarea până la acea dată a unor „disproporţii, dezechilibre, inegalităţi şi injustiţii”, „principala” dintre acestea fiind „împărţirea anacronică a lumii în ţări economic avansate şi ţări rămase în urmă, în ţări industrializate şi ţări slab industrializate, în state cu o economie complexă, diversificată, dezvoltată multilateral, deţinând monopolul producerii produselor prelucrate şi, mai ales, înalt prelucrate, şi state specializate unilateral în producerea de materii prime şi produse de bază”. Această împărţire era văzută drept „consecinţă a vechilor practici ale politicii imperialiste şi colonialiste, de dominaţie şi asuprire, de dezvoltare a unor state pe seama altora”.[8] Deși România nu se plasa pe sine explicit în rândul celor mai sărace și mai înapoiate state, preferând formule precum „în curs de industrializare” și „în curs de dezvoltare”, în termeni absoluți, elitele sale vorbeau de „nedreapta împărţire a lumii în ţări bogate, producătoare şi exportatoare de bunuri prelucrate, şi ţări sărace, producătoare şi furnizoare de materii prime”, subînțelegându-se că locul României era mai degrabă în cea din urmă categorie. În explicarea aceastei stări de fapt, România insista că „cvasitotalitatea ţărilor în curs de dezvoltare s-au aflat timp de secole sub dominaţie colonială”, punând pe seama acestei istorii înapoierea lor economică.[9]
În decembrie 1975, într-un discurs ținut la sesiunea Marii Adunări Naționale, Ceaușescu declara că „perpetuarea subdezvoltării are efecte profund negative asupra evoluţiei economico-sociale a întregii omeniri, asupra progresului şi civilizaţiei tuturor popoarelor, asupra păcii generale”. De aceea, „aprecia că existenţa, pe de o parte, a unui grup de ţări bogate, puternic dezvoltate, şi, pe de altă parte, a unor ţări sărace, slab dezvoltate, este o problemă fundamentală a zilelor noastre” și că „acumularea la un pol a unor bogăţii uriaşe şi adâncirea la celălalt pol a sărăciei şi mizeriei nu pot continua la infinit!”.[10] În 1982, același Ceaușescu observa însă că „cea mai importantă contradicție a lumii contemporane” era cea „dintre țările bogate și țările sărace”.[11]
Potrivit concepției de la București, în anii 1970 și 1980, nu separația Est-Vest sau capitalism-socialism dicta natura concretă, pragmatică a relațiilor dintre state, ci în primul rând separația țări dezvoltate și bogate – țări mai puțin dezvoltate și sărace. Fără a nega existența unei opoziții (politice, militare, de securitate) Est-Vest sau a „contradicției” (ideologice) „socialism-capitalism”, concepția românească arăta că relațiile economice, comerciale, financiare dintre state erau influențate într-o foarte mare măsură de nivelul lor de dezvoltare economică și că din această asimetrie economică derivau și celelalte asimetrii – precum asimetria de putere militară. Marile puteri militare erau totodată state dezvoltate și puternic industrializate, iar hegemonia lor politică și militară asupra puterilor minore deriva din supremația lor economică. Se considera că țările în curs de dezvoltare aveau propria responsabilitate în a-și asigura dezvoltarea economică și industrializarea, dar se observa totodată că, pe lângă tarele moștenite din istoria lor colonială sau semicolonială, agravate deseori de lipsa de resurse interne, ele erau așa de mult afectate de asimetria de putere economică și de mecanisele de funcționare a sistemului economic mondial, încât ieșirea lor din subdezvoltare nu se putea realiza decât cu acordul și participarea voluntară a statelor dezvoltate. Mai mult, se observa că măsurile domestice de reformare internă și de lărgire a comerțului exterior erau „adeseori” „diminuate, iar uneori chiar anihilate” de „condiţiile actualelor mecanisme ale relaţiilor economice internaţionale”. Cu alte cuvinte, sistemul economic mondial exercita presiuni pe care statele subdezvoltate nu le puteau respinge și care le împiedicau astfel dezvoltarea economică.[12]
La începutul anilor 1980, într-un articol din Era socialistă, Vasile Secăreș explica relația dintre opoziția Est-Vest, Nord-Sud, socialism-capitalism după cum urmează.[13] Era socialistă era „revista teoretică și social-politică a Comitetului Central al Partidului Comunist Român” și apăruse până în august 1972 sub titlul Lupta de clasă, „organ teoretic și politic” al CC al PCR, iar Vasile Secăreș era conferențiar doctor la Academia de Științe Social-Politice „Ștefan Ghiorghiu” de pe lângă CC al PCR. Potrivit lui Secăreș, care nu uita să facă trimiteri numeroase la declarațiile lui Ceaușescu, în centrul concepției politice românești în materie de relații internaționale se aflau statul-națiune și interesele statului-națiune, care erau plasate, ca importanță, deasupra „contradicției” ideologice socialism-capitalism și chiar deasupra luptei de clasă. Pentru România, „valorile și determinările esenţiale ale naţiunii şi ale statului” erau, în ordinea importanței lor, următoarele: „constituirea, menţinerea şi consolidarea statului naţional; asigurarea reală şi multilaterală a independenţei şi a suveranităţii sale; materializarea intereselor şi a obiectivelor proprii de dezvoltare economică şi politică şi manifestarea capacităţii sale de a adopta o anumită politică internă şi externă, de a participa la interacţiunile internaţionale şi de a influenţa mediul în care acţionează”.
Cu privire la relațiile internaționale, se argumenta că „reducerea raporturilor politice dintre state” „la antagonismele și la relațiile cu caracter de clasă” și folosirea, deci, a „factorilor de clasă” ca „singură variabilă” în analizarea „genezei politicii mondiale” caracterizaseră multă vreme „studiile marxiste”, dar că aceasta însemnase o simplificare nejustificată a problemei. Această „perspectivă” a definirii relațiilor dintre state prin lentila luptei de clasă dusese, continua articolul, la concluzia eronată că „eliminarea contradicțiilor dintre clase trebuie să antreneze, prin însuși acest fapt, dispariția antagonismelor și a contradicțiilor dintre națiuni și state”. Românii contestau public această „perspectivă”, propunând în schimb o viziune „antidogmatică” și „profund creatoare”. Pentru ei, „relațiile internaționale apar, înainte de toate, ca relaţii între naţiuni şi state”, „statul naţional este unitatea de bază a vieţii internaţionale, iar manifestările sale sunt esenţiale pentru fixarea caracteristicilor acestui perimetru de raporturi social-economice, politice, militare etc.”. Deși se admitea ideea că relațiile dintre state reflectau „repartiția și influența forțelor de clasă” și că acțiunile lor pe plan extern aveau „caracter de clasă”, se insista totuși că statul național, „mai ales pe arena mondială”, nu era „pur și simplu un alt «nume»[14] pentru «clasă»”. Statul exprima „o realitate distinctă, a cărei întemeiere nu se reduce la datele de clasă, ci presupune elemente complexe, de ordin social-economic, politic, cultural, psihologic şi, în mod deosebit, legate de manifestarea naţiunii ca formă specifică de comunitate umană”. „Viața politică mondială”, se scria în articol, „nu poate fi înţeleasă în mod adecvat şi adesea nu poate fi înţeleasă deloc dacă recurgem exclusiv la factorii de clasă”, iar aceasta pentru că, „politicile externe, deşi prezintă (…) reale şi evidente conotaţii de clasă, au ca punct de plecare interesele naţionale, aşa cum sunt ele definite de scopurile pe care puterea de stat urmăreşte să le promoveze în exterior”. Potrivit acestei concepții, „factorii de clasă, relațiile de clasă acţionează, în esenţă, în mod mediat, în viaţa internaţională, prin intermediul activităţii statelor şi al relaţiilor dintre naţiuni şi state”.[15]
În concepția sa privind relațiile internaționale, pe primul loc România plasa, deci, statul și abia pe plan secundar lupta de clasă și separarea socialism-capitalism. Se ajungea astfel la concluzia „necesității” ca „dialectica luptei de clasă pe plan internaţional să fie analizată în legătură nemijlocită” cu relațiile dintre state și, mai exact, „în legătură nemijlocită cu mecanismele şi cu consecinţele dezvoltării inegale a naţiunilor şi a statelor”. Astfel, contradicția dintre ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare era privită ca având „caracter structural”; ea îmbina „elemente variate, legate de deosebirile de ordin economic, politic, militar, ideologic şi cultural, dintre state” și avea „o semnificaţie cu adevărat globală pentru evoluţia lumii”.[16] Cu alte cuvinte, structura sistemului internațional era determinată de nivelul de dezvoltare economică a statelor, iar nu de sistemul lor social-politic sau de ideologia lor. Nivelul de dezvoltare economică era cel care determina interesele naționale ale statelor, între cele două grupuri de state interesele fiind divergente tocmai din cauza nivelului lor de dezvoltarea, iar nu din cauza apartenenței lor la socialism sau capitalism.
Potrivit articolului din Era socialistă, opoziția capitalism-socialism avea în vedere, în primul rând, „înlocuirea modului de producție burghez”, iar „opoziţia dintre ţările angajate pe calea socialismului şi ţările capitaliste constituie doar o componentă a contradicţiei dintre capitalism şi socialism, care, desigur, nu ar putea fi redusă doar la opoziţia menţionată”, i.e. țări socialiste versus țări capitaliste. Prin urmare, „în privinţa determinării contradicţiei dintre capitalism şi socialism”, România „respingea” „imaginea simplistă, unilaterală a unei polarizări rigide a lumii” între țări socialiste și țări capitaliste. În ciuda impactului pe care lupta pentru instituirea socialismului l-a avut asupra unor „rânduieli internaționale generate de capitalism”, se scria în articol, „contradicţia capitalism-socialism nu înseamnă o împărţire a lumii în «două lagăre» şi nici nu poate fi descrisă în mod adecvat în termenii aşa-numitului «conflict Est-Vest»”. Împărțirea lumii între state socialiste și state capitaliste, respectiv între Est și Vest, reprezenta, deci, o „viziune restrictivă – atât în legătură cu procesul trecerii la socialism, cât şi cu cel referitor la relaţiile externe, pe care acest proces le prilejuieşte”. „Antagonismul și polarizarea «Est-Vest»”, așa cum luaseră ele formă după război, continua articolul, erau expresia confruntării militare, ideologice și politice dintre marile puteri, implicaseră constituirea de blocuri militare și împărțirea lumii în sfere de influență și avuseseră efecte „nocive” asupra intereselor statelor și relațiilor dintre ele; antagonismul Est-Vest făcea imposibilă aplicarea principiului autodeterminării, alegerii propriei căi de dezvoltare economică și favoriza în schimb amestecul în treburile interne ale statelor și recurgerea la forță.[17]
Așadar, nici opoziția socialism-capitalism, nici opoziția Est-Vest nu surclasau demarcația state dezvoltate și bogate versus state mai puțin dezvoltate și sărace. Potrivit concepției românește, această contradicție implica state și grupuri de state care ocupau „poziții diferite în structura economică și politică a sistemului internațional” și care dețineau „părți diferite din bogăția lumii”.[18] Între cele două grupuri de state existau „raporturi inegale, asimetrice, de exploatare (unele dezvoltându-se pe seama altora)”, un grup reprezentând „centrul dominant”, iar celălalt – „periferia exploatată” ținută în mod intenționat într-o poziție de subordonare[19], într-o „postură marginală”.[20] Aceste relații „inechitabile”, „inegale” erau uneori numite „interdependență asimetrică” sau „dependență structurală”.[21] Așadar, împărțirea lumii între state bogate, dezvoltate și industrializate și, respectiv, state sărace, în curs de dezvoltare și în curs de industrializare afecta, potivit concepției de la București, toate statele lumii, nu doar lumea capitalistă sau doar „așa-numita axă «Nord-Sud»”. Ea afecta relațiile dintre state în interiorul „centrului” capitalist, relațiile dintre țările socialiste și, respectiv, raporturile dintre statele capitaliste și cele socialiste.[22] În formularea sintetică a lui Ceaușescu, „relaţiile de inegalitate şi inechitate din viaţa economico-socială mondială au dus la împărţirea lumii în ţări bogate şi ţări sărace”.[23]
Așadar, plasând statul în centrul relațiilor internaționale și considerând că principala contradicție în acest sistem era cea dintre statele dezvoltate și bogate și cele mai puțin dezvoltate și sărace, România nu nega existența altor antagonisme, precum Est-Vest, capitalism-socialism, Nord-Sud, ci insista că toate cele din urmă erau subsumate și rezultanta celei dintâi și că discuțiile pe plan internațional nu ar fi trebuit centrate pe opozițiile respective, ci pe dezvoltarea economică a celor mai puțin dezvoltați, pe egalizarea nivelurilor de dezvoltare economică a statelor (inclusiv a statelor socialiste), pe eliminarea subdezvoltării și a „decalajelor economice, tehnologice, științifice, culturale dintre țări”.[24] Se considera că eliminarea decalajelor de dezvoltare economică, împreună cu dreptul statelor de a-și alege propriul sistem social-politic și cu acceptarea principiului coexistenței pașnice ar fi rezolvat problema opoziției Est-Vest, socialism-capitalism sau Nord-Sud.
De altfel, în textele politice românești, noțiunile „Est-Vest”, „Nord-Sud”, „Lumea a III-a”, „Nordul bogat”, „Sudul sărac” sunt de multe ori plasate în ghilimele[25] (deși se pot găsi și numeroase contraexemple). Există două explicații, în opinia noastră, pentru această alegere stilistică. În primul rând, se sugerează că, la București, erau contestate conținutul acestor noțiuni și realitățile pe care ele le descriau. România și PCR aveau o perspectivă nuanțată, aveau rezerve față de cum erau tratate aceste realități de către alții, aveau o altă viziune. Termenii precum „așa-numita (s.n.) axă «Nord-Sud»” sau „aşa-numitul (s.n.) «conflict Est-Vest»”, menționați mai sus, susțin această teză. Pe de altă parte, se arată astfel că aceste formule erau împrumutate din jargonul politic internațional, că ele nu aparțineau părții române. În vocabularul politic intern și internațional, românii au folosit deseori termenii respectivi (și nu întotdeauna cu marcajul stilistic al ghilimelelor), dar nu ca pe o expresie a propriei concepții, ci pentru că aceste noțiuni erau intrate în discursul politic internațional.
În numeroase forumuri internaționale (UNCTAD, GATT, FMI, BIRD, UNIDO etc.), România a susținut deseori intersele și punctele de vedere formulate de țările în curs de dezvoltare, tocmai pentru că, pe de o parte, considera că există două tipuri majore și antagonice de interese statale în lume – interesele statelor mai sărace și mai puțin dezvoltate și, respectiv, interesele statelor bogate și dezvoltate – și pentru că, pe de alta, România se autoidentifica drept țară în curs de dezvoltare.
Deși a văzut structura sistemului internațional în termenii opoziției state bogate – state sărace, România s-a opus separației „Nordul bogat” – „Sudul sărac”. Din punctul românesc de vedere, împărțirea între Nord și Sud pentru a delimita țările bogate de cele sărace era una cel puțin „discutabilă”.[26] Ceaușescu însuși era de părere că dialogul Nord-Sud era doar o „denumire generică”.[27] Astfel, la București s-a susținut că „formula” Nord-Sud avea „păcatul originar” de a fi „încercat să cuprindă în două cuvinte” toate țările lumii cu complexitățile și specificul lor și că fusese adoptată „din comoditate”. Era deci, o formulă „simbolică”, ce desemna prin noțiunea „generică” de „Sud” statele în curs de dezvoltare, iar prin cea generică de „Nord” pe cele dezvoltate. Însă, așa cum se arăta într-un articol din Era socialistă din 1982, „nu toate ţările bogate, dezvoltate, se găsesc în «Nord» (Australia şi Noua Zeelandă, de pildă, se află în zona australă) şi cu atât mai puţin poate fi vorba de situarea globală a ţărilor în curs de dezvoltare în emisfera sudică”.[28] România însăși se autodefinea drept țară în curs de dezvoltare. Așa cum s-a afirmat explicit că Australia aparținea de genericul „Nord”, nu de puține ori la București s-a sugerat că România aparținea, de fapt, de genericul „Sud”.[29]
În concluzie, regimul comunist de la București, cel puțin pentru anii 1970 și 1980, a conceptualizat foarte diferit de ceea ce susține istoriografia dominantă a momentului atât structura sistemului internațional în anii Războiului Rece, cât și locul axei Nord-Sud în acest sistem. Pentru România, structura sistemului internațional era definită în primul rând de nivelul de dezvoltare economică și, implicit, de avuția statelor. Astfel, sistemul internațional era văzut ca fiind divizat între state dezvoltate și bogate, pe de o parte, și state mai puțin dezvoltate și sărace, pe de alta, orice altă dinamică – politică, militară, ideologică – fiind subsumată acestei relații.
Rămâne de văzut dacă această teză rezistă și pentru anii 1950 și 1960. Deocamdată, acest articol are un scop foarte limitat, și anume să propună o nouă temă de discuție și cercetare. Istoriografia privind politica economică internă și externă a României postbelice este încă ocupată în mare măsură de clișee moralizatoare. Argumentul nostru este că, pentru a înțelege acțiunile politice ale României postbelice, e necesar să investigăm onest concepțiile elitelor intelectuale și politice românești din acei ani și să nu ne lăsăm purtați de presupuneri neverificate, legate de așa-zisa ideologie marxist-leninist-stalinistă a comuniștilor români. Exemplul de față arată că viziunea comuniștilor români față de structura sistemului internațional îi apropie mai degrabă de teoreticienii „dependenței economice” care au arătat că subdezvoltarea caracteristică „Sudului” nu poate fi înțeleasă fără a ține seama de istoria economică a statelor respective și de impactul politicilor coloniale în această zonă a lumii.
Deși nu este acesta locul potrivit pentru o trecere în revistă a interpretărilor istoriografice referitoare la Războiul Rece, se poate observa totuși că structura sistemului internațional pentru perioada respectivă a fost, în general, plasată în paradigma Sud versus Nord, Est versus Vest, comunism/socialism versus capitalism, libertate versus dictatură, unde Nordul, Sudul, Estul sau Vestul au desemnat nu atât puncte cardinale, cât orientări ideologice, cu Nordul-Vestul-libertatea-capitalismul de o parte (de partea cea bună și corectă a istoriei) și Sudul-Estul-dictatura-comunismul de cealaltă parte (de partea cea rea și greșită a istoriei). Această observație sugerează, încă o dată, că scriitura istorică este ea însăși ideologică, adică reflectă (voluntar sau involuntar) convingeri ideologice și este (voluntar sau involuntar) militantă ideologic, susținând o direcție sau alta. Sugerează, totodată, că, în această privință, viziunea Vestului sau a Nordului, așa cum a fost ea formulată în anii Războiului Rece, a supraviețuit până în zilele noastre. Adică, încă avem o istorie ideologizată, al cărei unic scop pare a fi condamnarea comunismului și/sau socialismului, iar nu investigarea onestă a surselor și analiza sine ira et studio a trecutului.
Alternativa ar fi scrierea unei istorii dezideologizate, care să nu se ghideze după preconcepții ideologice și care să aibă curajul să meargă acolo unde o duc sursele primare. Fără a nega funcția morală și socială a istoriei și fără a disculpa în vreun fel regimul comunist, îndrăznim să sugerăm că nu orice idee va fi vehiculat regimul respectiv și nu orice analiză va fi produs acesta a fost neapărat proastă, inexactă, falsă sau falsificată, urmărind scopuri ascunse și dubioase și că nu orice idee susținută de regimul respectiv a fost și rămâne pentru totdeauna ilegitimă. Îndrăznim totodată să spunem că autorul care ascultă sursele primare și care scrie conform acestora – fără a insista ad nauseam cu cât de ineficient, corupt, ilegitim, criminal și sortit eșecului încă de la început a fost regimul respectiv – nu disculpă comunismul și nu este în niciun caz procomunist. În privința discrepanțelor economice dintre Est și Vest, dintre Nord și Sud, precum și în privința necesității dezvoltării economice a statelor rămase în urmă economic și social, dacă trecem cu vederea limbajul de lemn (pe care, de altfel, orice epocă îl are, inclusiv epoca noastră), descrierile respective par și astăzi destul de exacte.
S-a observat că, în anii Războiului Rece, Sudul nu a fost privit nici de teoreticieni, nici de politicieni ca o amenințare concretă, de securitate, la adresa Nordului. Din această perspectivă, au existat chiar voci care au contestat existența unui conflict „real” Nord-Sud, considerându-se că opoziția era cel mult una socială, politică și ideologică.[30] Însă, dacă amintim doar două fenomone actuale, terorismul global și emigrația[31], am putea observa că, la trei decenii și jumătate de la finalul convențional al Războiului Rece, Sudul generic și mai puțin dezvoltat a devenit de multă vreme o amenințare de securitate reală pentru Nordul generic și dezvoltat. Oare proliferarea amenințării teroriste, cu punctul ei cel mai cunoscut, atacurile din 2001 asupra Turnurilor Gemene, nu este explicată și de eșecul așa-zisului dialog Nord-Sud și de prezervarea asimetriilor economice dintre statele bogate și cele sărace? Oare problema migrației spre statele dezvoltate și asigurarea respectării drepturilor omului în statele nedezvoltate nu ar merita reconsiderarea discuției despre dezvoltarea economică a celor din urmă?
Notă: Acest articol a fost scris la invitația revistei „Vatra”. Din anumite considerente însă, am decis să-l retrag și să-l public pe blogul personal.
[1] Elena Dragomir, O relația asimetrică. România și Piața Comună (1957-1989), vol. 1, Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2022; Elena Dragomir, „Asymmetric Cold War trade. Romania and the Generalized System of Preferences (1968–1979)”, în Europe-Asia Studies, Vol. 75, Issue, 7, 2023, p. 1069-1093.
[2] Gh. Gheorghiu-Dej, „Un nou tip de relații internaționale”, în Zori noi, 25 februarie 1953, p. 2.
[3] Scînteia, 5 octombrie 1957, p. 6.
[4] Elena Dragomir, O relația asimetrică. România și Piața Comună (1957-1989), vol. 1, Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2022, p. 24-26.
[5] Elena Dragomir, „Asymmetric Cold War trade. Romania and the Generalized System of Preferences (1968–1979)”, în Europe-Asia Studies, Vol. 75, Issue, 7, 2023, p. 1069-1093.
[6] De exemplu, Lupta de clasă, 1 octombrie 1958, p. 11, Lupta de clasă, 1 octombrie 1959, p. 72.
[7] „Punctaj privind materialele elaborate de celelalte țări CAER referitor la integrarea economică, aprilie 1969”, în Elena Dragomir, Opoziția din interior. România și politicile CAER față de CEE (1957-1989), vol. II, Documente, Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2020, p. 71-72.
[8] Lumea, 19 februarie 1976, p. 25.
[9] Scînteia, 25 octombrie 1980, p. 6.
[10] Scînteia tineretului, 19 decembrie 1975, p. 3.
[11] Scînteia, 17 decembrie 1982, p. 6.
[12] Scînteia, 25 octombrie 1980, 6.
[13] Vasile Secăreș, „Contradicțiile vieții internaționale în etapa actuală”, în Era socialistă, 20 decembrie 1982, p. 23-26.
[14] Ghilimele în original.
[15] Secăreș.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Noțiunea de stat „bogat” sau „sărac” nu credem că se referea la bogația de resurse naturale, ci mai degrabă la „acumularea bogăţiilor la un pol şi adâncirea sărăciei la celălalt pol” (Scînteia tineretului, 20 ianuarie 1983, p. 6), dar aceasta este o discuție pentru o altă ocazie.
[19] Secăreș.
[20] Era socialistă, 10 aprilie 1986, p. 46.
[21] Era socialistă, 10 June 1983, p. 20
[22] Secăreș, 23-26.
[23] Nicolae Ceaușescu, „Cuvântare la sesiunea solemnă comună a CC al PCR, a Marii Adunări Naționale și a Consiliului Național al Frontului Democrației și Unității Socialiste’, în Anale de istorie, nr. 5/1984, p. 12.
[24] De exemplu, Revista economică, 10 ianuarie 1975, p. 19; Scînteia, 25 septembrie 1975, p. 5; Revista economică, 27 februarie 1981, p. 14; Era socialistă, 20 octombrie 1982, p. 25.
[25] Secăreș, 23-26, Scînteia, 15 septembrie 1983, p. 6; Scînteia, 4 septembrie 1985, p. 6; Magazin, 29 noiembrie 1986, p. 12; Lumea, 22 decembrie 1988, p. 5; Era socialistă, 25 ianuarie 1989, p. 41
[26] Era socialistă, 10 octombrie 1983, p. 33.
[27] Nicolae Ceaușescu, „Cuvântare la sesiunea solemnă comună a CC al PCR, a Marii Adunări Naționale și a Consiliului Național al Frontului Democrației și Unității Socialiste”, în Anale de istorie, nr. 5/1984, p. 12.
[28] Era socialistă, 5 noiembrie 1982, p. 35 ; Scînteia, 22 februarie 1983, p. 6 ; Lumea, 22 decembrie 1988, p. 5.
[29] De exemplu, Scînteia, 17 octombrie 1980, p. 3.
[30] Vezi, de exemplu, Franz Nuscheler, „Is the North-South Conflict a «real» global conflict”, în Wolfram Hoppenstedt, Ron Pruessen, Oliver Rathkolb (editori), Global Management, LIT Verlag, Wien, 2005, p. 33-40.
[31] Traficul de droguri poate fi al treilea asemenea fenomen.
Elena Dragomir 