Zaira, romanul omului sub vremuri

Zaira, Cătălin Dorian Florescu, Polirom, Iaşi, 2010

Warning: Major spoilers ahead! Dacă nu aţi citit încă această carte, s-ar putea să vă doriţi să nu citiţi mai departe… 🙂

Nu sunt critic literar, nici scriitor, dar sunt un mare cititor de beletristică. Acum scriu şi eu (pentru prima dată) despre un roman.

Semnat de scriitorul elveţian de origine română Cătălin Dorian Florescu, Zaira a apărut în limba română în anul 2010 la editura Polirom din Iaşi (tradus din limba germană de Mariana Bărbulescu). Se pare că a fost foarte bine primit de publicul din Romania pentru că în 2012 Polirom ne-a propus a doua ediţie.

Romanul este scris la persoana I, naratorul-personaj fiind Zaira, o femeie trecută de şaptezeci de ani, care ne poartă în fascinanta lume a amintirilor ei. Nu m-am documentat înainte de a începe lectura şi am fost uşor surprinsă când am înţeles că un autor bărbat a ales ca personaj narator central o femeie. Va rămâne de văzut, mi-am spus de la prima pagină, cât de credibil şi autentic va deveni întregul demers literar. Neîncrederea mea iniţială s-a dovedit însă rapid nejustificată. Se pare că spaimele, procupărle, fericirile, speranţele noastre sunt universale. Se pare că ele ţin foarte puţin de gen…

Cartea porneşte puternic şi acaparează pe cititor de la prima pagină. De altfel, am găsit acest tip de început „în forţă” şi în alte două romane ale lui Florescu (citite de mine până acum), Maseurul orb şi Iacob se hotărăşte să iubească. Vi s-a întâmplat vreodată să vă spuneţi, citind o carte, „trebuie să mai am puţină răbdare, să trec de primele 50 de pagini şi….”? Ei bine, pe cel care citeşte romanului Zaira nu-l paşte asemenea pericol.

Zaira confirmă o dată în plus că nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri. Din acest punct de vedere, profesia Zairei nu este deloc întâmplătoare. În ultimă instanţă, omul este doar o păpuşă în mâinele mai mult sau mai puţin talentate ale unor păpuşari mai cruzi sau mai puţin cruzi. Comunismul este el însuşi un mare (poate cel mai mare) maestru păpuşar în acest roman. El dezmembrează şi recombină grotesc suflete, vieţi, speranţe şi destine de oameni cu aceeaşi uşurinţă, tenacitate şi frecvenţă cu care păpuşarii din teatrul Zairei dezmembrează şi recompun păpuşile de carton, de lemn sau de pânză. Comunismul îşi mănuieşte cu dexteritate şi ură păpuşile chiar şi atunci când sforile nu li se văd. Uneori ia chip uman şi ni se înfăţişează sub forma unui Dumitru răzbunător şi tenace. Alteori nu se vede, dar este în aerul pe care personajele îl respiră la teatru, la cafenea sau în dormitor. Nu întâmplător mâinile frumoase ale lui Traian nu vor putea mânui păpuşile până la capăt. Şi nu întâmplător Zaira nu poate fi la Washington păpuşarul talentat şi admirat care fusese la Timişoara. În libera Americă, liberul arbitru se pare că funcţionează. Acolo omul poate alege, se pare, pentru sine. Acolo sforile sunt probabil mai fragile sau de-a dreptul inexistente…

Născută în perioada interbelică în familia unor moşieri, Zaira este deopotrivă martorul, obiectul şi subiectul transformărilor prin care trec mai întâi ţara, apoi continentul şi apoi lumea. Este obiectul şi subiectul schimbărilor prin care trec mentalităţile oamenilor şi ideologiile politice, cutumele sociale în materie de gen, sexualitate sau tradiţie.

Romanul este structurat în patru părţi intitulate astfel: I – Începe ameţitoarea călătorie (şase capitole); II – Bărbaţi înşelători (cinci capitole); III – Fugă cu pisica (două capitole); IV – O viaţă americană (cinci capitole).

La începutul romanului o aflăm pe septuagenara Zaira, care abia se întorsese din America unde-şi petrecuse ultimii peste treizeci de ani, pe terasa unei cafenele din prăfuita şi părăginita Timişoară postdecembristă, căutându-şi de zile întregi curajul de a bate la uşa unui bărbat la fel de bătrân ca şi ea.  Abia la finalul cărţii vom afla cine este acest bărbat, de ce nu are Zaira curajul să-i sune la uşă, ce a dus-o în  America şi cine a adus-o înapoi. Perspectiva temporală este discontinuă. Pe de o parte personajul narator aduce în prim plan pe rând perioada copilăriei, prima dezamăgire în dragoste, fuga din ţară, tristeţile americane, iar pe de alta anticipează frecvent viitoarea dezvoltare a subiectului, ţinând pe cititor într-o permanentă stare de curiozitate.

Primele două părţi ale romanului sunt de o forţă cum eu rareori am întâlnit în lecturile mele.  Legătura Zaira-Zizi este cea mai convingătoare şi emoţionantă relaţie de tip fiică-tată despre care am citit pănă acum. Zizi nu este de fapt tatăl Zairei, iar unii au scris chiar că ar fi un tată-surogat. Eu nu pot fi de acord cu această idee însă. Relaţia Zizi-Zaira este prea puternică, este autentică, originală; în ea nu încăpe în opinia mea termenul surogat. Zizi este vărul mult mai mare ca vârstă al Zairei, un bărbat tănăr, crescut la rândul său fără tată. Purtând pe viaţă cicatricea acestei poveri şi hotărât să nu devină el însuşi vreodată cauza suferinţei propriului copil, Zizi îşi canalizează toată afecţiunea asupra micii Zaira, ea însăşi suferind în tăcere din cauza absenţei propriilor părinţi.

Zaira este în mare măsură o carte despre relaţia dintre părinţi şi copii, despre influenţa primilor în viaţa celor din urmă, despre ce înseamnă să creşti fără mamă sau fără tată, despre ce înseamnă să fii (sau să te simţi) singur în primii ani de viaţă, despre cum influenţează modelul oferit de un părinte absent sau prezent întreaga viaţa a viitorului adult. Relaţia dintre copii şi părinţi este, se pare, o temă foarte dragă lui Cătălin Dorian Florescu care scrie despre ea cu măiestrie şi emoţie şi în Maseurul Orb sau în Jacob se hotăreşte să iubească...

Pe cât de convingătoare şi emoţionantă am găsit relaţia Zaira-Zizi (fiică-tată), pe atât de dezamăgitoare am găsit relaţia Zaira-Ioana (mamă-fiică ). De-a lungul întregii sale copilării, Zaira a suferit din cauza absenţei fizice a mamei sale, care, fiind încă o femeie tănără şi frumoasă, a respins ideea unei vieţi la ţară, la moşie, alături de fiica sa, alegând în schimb viaţa mondenă a Bucureştiului sau a Parisului. Spre sfârşitul adolescenţei fiicei, rătăcitoarea mamă s-a întors, dar răul fusese deja făcut şi nu a mai putut fi niciodată reparat. Tatăl Zairei – un impunător ofiţer care în al Doilea Război Mondial va ajunge să lupte pe Frontul  de Est, atrăgănd şi pentru această „vină” ura neîmpăcată a comuniştilor asupra familiei sale – a fost încă şi mai absent din viaţa Zairei. Astfel, Zizi a rămas singurul dispus şi capabil să încerce să împace copilul neîmpăcat cu absenţa părinţilor. Fragmentul în care copilul Zaira îşi enumeră cele zece tristeţi şi în care Zizi încearcă să o înveselească este de o sensibilitate extraordinară. Zizi este personajul care are cel mai mare impact asupra viitorului adult Zaira. El o învaţă totul, inclusiv ce înseamnă să facă o promisiune şi să-şi ţină cuvântul dat. Impactul lui Zizi este atât de mare în sufletul şi în mintea Zairei, încăt cele zece tristeţi ale copilăriei sale se vor reduce la maturitate la una singură – aceea că Zizi nu mai este.

Tocmai de aceea este aproape de neînţeles pentru mine cum a putut oare Zaira – cea care a suferit atât de mult şi care a fost pentru totdeauna marcată de absenţa părinţilor şi apoi de moartea lui Zizi – să refuze mai târziu propriei sale fiice, Ioanei,  dreptul de a avea un tată. Zaira îl părăseşte pe Traian, fără a-i spune că era însărcinată, iar Ioanei îi spune mai târziu că Traian este de fapt cel care le-a părăsit și că nu a vrut să aibă de-a face cu fiica lui. Cum poate fi Zaira atât de crudă şi de limitată este aproape de neînţeles. Oare chiar nu a învăţat nimic din propria experienţă?… Pe de altă parte, se întâmplă frecvent să vedem în viaţa reală copii repetând la maturitate greşelile părinţilor…

Zaira l-a părăsit pe Traian pentru că era alcoolic, iar Zizi însuşi murise din cauză că se apucase de băut după ce comuniştii puseseră capăt lumii lui aşa cum existase ea până la ei… Să creşti un copil lângă un părinte alcoolic sau să-l creşti singur? Mai târziu, Zaira se va căsători cu Robert, nu pentru că l-ar fi iubit, ci pentru că dorea să-i dea Ioanei un tată. Soluţia vine cam târziu însă…

Sunt în acest roman fascinant câteva scene construite de-a dreptul magistral, aş spune chiar cu geniu: scena care culminează cu cele zece tristeţi ale Zairei; scena în care mama îşi caută iubitul evreu în trenul cu deportaţi; scena în care Zizi şi Zaira opresc, ţinându-se de mână, tancurile germane; scena în care Zaira se întoarce în casa în care copilărise; scena în care Zizi îşi aduce acasă în braţe bunica ce murise singură în vârful dealului sau scena în care Ioana sparge mărunţel şi metodic cu ciocanul tot ce întâlneşte în casa mamei sale. Este foarte cinematografic acest roman şi sper că va veni o zi în care  vom vedea filmul Zaira.

Sunt însă şi câteva elemente care nu m-au putut convinge, care mi se par neautentice, necredibile. Unul ar fi fuga din România a Zairei, a Ioanei şi a lui Robert, prin „subsolurile Pragăi”, chiar în august 1968. Altul ţine de uşurinţa cu care, odată ajuns în America, Robert îşi găseşte de lucru la Grădina Botanică din Washington, unde îngrijeşte flori exotice. Mi se pare cam greu de crezut…

Zaira întră în relaţia cu Robert, un bărbat pe care îl găseşte frumos şi inteligent, dar pe care nu-l poate iubi, când acesta trecuse de 40 de ani. Robert ne spune că ajunsese să fie singur la această vârstă pentru că nu găsise femeia dispusă a-l aştepta în timpul călătoriilor sale lungi prin lume (era biolog marin). Dar asta ar fi însemnat că în ultmii douăzeci de ani, adică între 1947 şi 1967, el ar fi umblat prin lume pe urmele misterelor biologiei marine. Mi se pare foarte greu de crezut că aşa ceva s-ar fi putut petrece în România populară şi mai apoi socialistă. Zaira ne spune explicit că Robert a făcut cercetări în Polonia şi Rusia, dar sugerează că ar fi călătorit şi în Asia sau America…. Poate că  ar fi trebuit să pună la îndoială răspunsurile şi motivele lui Robert încă de la început…

Episodul american pare de-a dreptul desprins dintr-un vis. Personaje numeroase (prea multe aş spune) şi extravagante populează viaţa americană a Zairei. Incapabilă (sau nedorind) să se adapteze prozaicei Americi, Zaira vieţuieşte în Washington, dar continuă să existe în România, unde rămăseseră părinţii ei, teatrul ei, amintirile ei şi, bineînţeles, bărbatul la uşa căruia la 70 de ani nu are curajul încă să bată.  Episodul american este ca o pauză într-un spectacol fabulos. Este ca o oprire de avarie între staţii: nu contează unde ai oprit; contează doar de unde vii şi încotro te duci.

În atâtea registre poate fi citit şi comentat acest roman. Putem discuta despre cutumele sociale de gen (din România sau din America), despre interacţiunile dintre clasele sociale, despre comunism şi nazism, despre dragoste şi trădare, despre emigrare, inadaptare şi speranţă, despre disperare, absurd şi sinucidere, despre economia de piaţa şi Războiul din Vietnam, despre aparenţe şi iluzii, despre atâtea altele…

Am descifrat rapid duplicitatea lui Andrei, am bănuit devreme secretul Ioanei, dar, până ce autorul nu mi-a spus, nu am ştiut cu cine număra Zaira oile albe şi negre, nu am anticipat cine o va aduce pe Zaira înapoi la Timişoara, nu am  ştiut cine a mânuit sforile lui Traian sau pe cele ale lui Andrei, iar finalul m-a luat complet pe nepregătire. Nu ştiu cum arată ediţia din 2012, dar, citind ediţia din 2010, am întors la un moment dat pagina aşteptând continuarea, doar ca să realizez că… se sfârşise. E foarte plăcut să mai poţi fi surprins de un autor, de o carte, de o poveste şi nu cred că s-ar fi potrivit mai bine un alt sfârşit pentru Zaira decât finalul său deschis.

Există un singur mare minus peste care nu pot trece. În Zaira (2010) au scăpat (probabil în timpul traducerii) destule (prea multe) cacofonii. Unele sunt de-a dreptul îngrozitoare, precum „oameni care se usucă ca peştii lăsaţi la soare” (p. 304) sau „au încercat să-şi amintescă când le folosiseră ultima oară” (p. 388).  Sper că aceste greşeli au fost înlăturate din a doua ediţie (pe care nu o am, ca să pot zice sigur)…

Ca încheiere nu pot să spun decât atât: Dacă sunteţi dintre aceia care plâng când văd filme şi când citesc cărţi, ar trebui să evitaţi să citiţi Zaira în autobuz sau în tren. Asta dacă mai aveţi chef de citit câtuşi de puţin după toate câte am deconspirat aici. 🙂

Advertisement