Recenzie: Andrei Răzvan Voinea, Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine – București (1908-1948), Editura Studio Zona, București, 2018, 256 de pagini
La sfârștul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, lumea occidentală își punea întrebarea cum să rezolve problema îmbunătățirii condițiilor de locuire pentru muncitori. Atrași de orașele care ofereau locuri de muncă în diferite fabrici și ateliere, muncitorii și familiile acestora s-au văzut forțați să locuiască și să traiască în condiții improprii, insalubre și supraaglomerate, ceea ce, alături de munca în condiții la fel de grele, de lefurile mizerabile și de alimentația precară, a dus la numeroase îmbolnăviri și decese. Amenințarea tuberculozei, mai cu seama, a făcut ca problema condițiilor de locuire pentru muncitori să devină o chestiune de sănătate publică. În statele occidentale, au fost contemplate două soluții: ridicarea de locuințe individuale – a caselor unifamiliale – și, respectiv, construirea de locuințe colective – a clădirilor de apartamente. Prima variantă s-a impus relativ repede, considerându-se că în acest fel se asigura creșterea standardului de locuire pentru muncitori, în vreme ce despre blocuri se credea că sunt neigienice, scumpe și nepotrivite vieții de familie. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, în materie de urbanism, în Europa Occidentală și în SUA, predominau deja principiile orașului-grădină, principii desprinse din ideile socialiste și utopice ale secolului anterior.
Confruntată cu problema mizeriei în care muncitorii bucureșteni trăiau și temându-se de amploarea pe care turberculoza o lua în rândul acestei populații, elitele din România se aplecau și ele asupra soluției orașului-gradină. În iunie 1910, lua ființă așa-numita Societate Comunală pentru Locuințe Ieftine (în original, Eftine), care până la desființarea sa, în 1948, a construit aproximativ 4.000 de locuințe care au adăpostit peste 16.000 de oameni. Istoria acestei Societăți este prezentată în volumul pe care ni-l propune Andrei Răzvan Voinea – Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine – București (1908-1948). Contextul în care societatea a luat ființă, scopul acesteia, rezultatele activității sale, dar și cauzele eșecului înregistrat sunt probleme analizate de acest studiu. Lucrarea este publicată de Asociația Studio Zona în condiții grafice excelente, cuprinzând și numeroase fotografii, planuri, hărți sau schițe. Continue reading →