Intelectualii în slujba lui Ceaușescu. Sau despre „nefericitul amestec dintre știință și politică”

Recenzie: Cosmin Popa, Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989), Litera, București, 2018, 352 p.

Problema rolului intelectualului în societate a fost dintotdeauna complicată. Pentru unii, intelectualul este persoana care deține, prin educație și instrucție, cunoaștere într-un anumit domeniu științific și care, prin activitatea sa, fie menține domeniul la nivelul existent, fie contribuie la dezvoltarea acestuia. Pentru alții, pe lângă cunoașterea propriului domeniu științific, intelectualul trebuie să posede cultură și virtuți morale precum cinste, onestitate, altrusim, respect pentru adevăr, pentru muncă și pentru semeni, trebuie să fie un exemplu pentru societate și să-și asume datoria morală de a educa masele.

Privitor la rolul intelectualului în societate, în zilele noastre câștigă tot mai mult teren două idei. Una spune că omul educat – fără a se face prea mare deosebire între posesorul vreunei diplome fără conținut și intelectualul autentic – este mai presus de masele inepte, la nivelul cărora nu trebuie să se înjosească a coborî vreodată și care nu merită atenția sa, decât, cel mult, pentru a le descrie tarele. Alta consideră că existența unui intelectual și a domeniului său științific se justifică numai dacă au o utilitate concretă și imediată pentru societate în ansamblu. Se ajunge astfel la concluzia că arhitecții, economiștii, inginerii de poduri, medicii, chimiștii, dar și politologii, sociologii, „corporatiștii” sau „IT”-știi sunt – sau pot fi – importanți, căci activitatea lor este vizibil una cu aplicare practică și cu profit, în vreme ce filozofii, istoricii, lingviștii, arheologii, antropologii, etnografii, scriitorii, criticii literari, arhiviștii sau muzeografii sunt nu numai neimportanți, ci chiar dăunători, căci consumă resursele celorlalți sau resurse în general, fără a produce profit – niște „paraziți”, după cum comenta recent un anonim la adresa filozofilor, în subsolul unui articol online despre finanțarea cercetării științifice.

Științele sociale și umaniste se află sub asediu nu numai în România, ci peste tot în lume, inclusiv (sau mai ales) în lumea occidentală. Aceasta se transpune, concret, în tăieri bugetare și în scăderea prestigiului. Unele voci au legat cauzele acestui fenomen de limitele capitalismului și neoliberalismului, care exacerbează individualismul, alienarea, profitul financiar, utilitarismul și anti-intelectualismul, care presupun absența unei laturi spirituale a existenței umane, care distrug cultura și care erodează însăși ideea de democrație. Căci unde este oare „puterea poporului” în societatea controlată numai și numai de profit și de ban? Egoismul, lipsa valorilor morale, narcisismul, munca exclusiv pentru câștigul material și imediat, zeificarea banului, „eficientizarea”, lipsa de educație și de cultură sunt forțele care conduc ideologic lumea de azi și care produc aberații precum privatizarea sistemului de sănătate sau de educație, desființarea spitalelor și a școlilor, dispariția editurilor, a cărților și a bibliotecilor, atomizarea societății și generalizarea mitocăniei, dispariția comunităților și a solidarității umane.

Dezastrul din științele umaniste și sociale din România este cu atât mai mare cu cât a început cu mult înainte de a triumfa și la noi ideile neoliberale, pe care le-am importat odată cu economia de piață și care au găsit aici ruina lăsată de autoritarismul de factură comunistă, sub bocancul distrugător al căruia științele și cultura s-au aflat vreme de peste 40 de ani. O lucrare apărută recent la editura Litera sub semnătura istoricului Cosmin Popa  ne dă ocazia, între altele, să reflectăm și asupra cauzelor dezastrului actual din sistemul românesc de cercetare.

Intitulată „Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989)”, cartea are ca temă centrală relația dintre elitele politice și cele științifice, dintre puterea politică și intelectualitate, putând fi alăturată, din această perspectivă, unor lucrări anterioare precum Cuvintele puterii. Literatură, intelectuali și ideologie în România comunistă  (coordonatori Mioara Anton, Bogdan Crețu, Daniel Șandru, editura Institutul European, 2015) sau Intelectuali români în arhivele comunismului (autori Dan Cătănuș, Mioara Anton, Ana-Maria Cătănuș, Alexandru Murad Mironov, Nicoleta Raluca Spiridon, editura Nemira, 2006).

Folosind ca studiu de caz Academia de Științe Sociale și Politice (ASSP) a Republicii Socialiste România (RSR), Cosmin Popa abordează relația dintre politică și știință din două perspective principale: cum s-a raportat factorul politic la știință (în mod concret la științele sociale), pe de o parte, și cum a reacționat mediul științific, pe de  alta. Teza principală a autorului este că „ASSP a reprezentat una dintre cele mai puternice lovituri date culturii și științei din România”,  lovitură care a dus la „masiva deprofesionalizare a științelor sociale” (p. 130), cu consecințe majore până în zilele noastre.

Autorul argumentează că decizia de reformare a științelor sociale a vizat contopirea dintre planul ideologic și cel științific, subordonarea completă a științei față de ideologie, scopul principal al lui Nicolae Ceaușescu fiind  de a-și asigura astfel „consolidarea propriei puteri” (p. 83). La începutul anilor 1970, scrie Cosmin Popa, sub „presiuni multiple” interne și externe, când avea loc în cadrul regimului „o turnură hotărâtă către neostalinism”, Ceaușescu „resimțea acut necesitatea întăririi puterii personale pe toate planurile” (p. 149). La momentul respectiv, „cel mai important obiectiv strategic” al lui Ceaușescu „era definitivarea sistemului de putere personală, în care propaganda și ideologia, alături de mecanismul decizional, jucau rolul fundamental” (p. 151).

Recunoaștem aici postulate ale teoriei „stalinismului național”, de la care, de altfel, lucrarea se și revendică formal (p. 21) și pe care Cosmin Popa o folosește, mai ales, pentru a creiona cadrul politic general în care își plasează analiza asupra relației dintre politică și științele sociale. Dezvoltată cu multă vreme în urmă de Vladimir Tismăneanu, teoria „stalinismului național” și-a primit, pe bună dreptate, partea sa de critică. Una dintre citicile majore care i se aduc este că a fost construită în afara oricărui apel serios la arhive. Bazându-se în schimb pe „intuiție, speculație și pe citirea printre rânduri a documentelor de partid și a discursurilor conducătorilor”, așa cum autorul însuși mărturisește[1], Tismăneanu consideră că știe cu certitudine ce gândeau Nicolae Ceaușescu și alți lideri, ce îi motiva, ce spaime și intenții aveau. Cu alte cuvinte, autorul știe ce gândeau liderii doar pe baza propriei intuiții și în lipsa oricăror dovezi concrete, iar noi ca cititori trebuie să-l credem pe cuvânt. O altă critică adusă teoriei „stalinismului național” ține de reticența autorului de a admite deschis că tezele sale nu se bazează pe cercetare serioasă de arhivă. Din introducerea la lucrarea „Stalinism pentru eternitate…” (potrivit lui Gabriel Liiceanu, „cartea clasică a comunismului românesc”, autorul său fiind „pesemne, cel mai calificat intelectual din lume în clipa de față pentru a vorbi despre comunismul românesc”), se poate înțelege că Tismăneanu și-a scris mai întâi opera și abia apoi a intrat în arhive.[2] Autorul scrie totuși că a avut acces la documente pe două căi. Pe de o parte, „am intrat în diverse arhive”[3], scrie acesta, iar, pe de alta, au venit arhivele la domnia sa, prin intermediul unei rețele vaste de „relații personale” care a făcut posibilă „scoaterea” (deducem ilegală?) și fotocopierea unor documente din „arhivele pierdute”.[4] Cu toate acestea, în publicațiile sale, trimiterile la surse de arhivă sunt extrem de rare și mai degrabă stranii[5], motiv pentru care teoretizarea „stalinismului național” rămâne până astăzi, în opinia noastră, încă nefondată, ca să nu spunem nefundamentată științific.

Spre deosebire de lucrările „politologului american” (după cum îl numea bunul său prieten Dan Pavel pe Vladimir Tismăneanu)[6], volumul istoricul român Cosmin Popa se bazează pe o îndelungată, meticuloasă și onestă cercetare de arhivă. Astfel, în ciuda apelului ocazional la postulatele „stalinismului național”, cartea sa nu rămâne nicicum prizoniera acestei concepții și, alături de dorința lui Ceaușescu de a-și consolida putearea, o mulțime de alți factori sunt observați și analizați. Se observă că Ceaușescu avea o viziune unitară în legătură cu dezvoltarea economică și socială a României pe termen lung și că reformarea sistemului de cercetare a fost pusă în slujba acestui obiectiv. Ca și în alte domenii, lungul și anevoiosul proces de reformare a început în sistemul cercetării științifice tot în anul 1967. În mod ideal, cercetarea trebuia orientată spre a aduce rezultate economice imediate, conform planului de dezvoltare economică a României, elaborat de partid. Criticile aduse cercetării – fie din interiorul sistemului de cercetare, fie de către partid – erau dintre cele mai diverse: că nu este relevantă economic, că are un nivel științific necorespunzător, că cercetărorii erau plătiți indiferent de activitatea desfășurată și de rezultatele obținute, că existau structuri de cercetare paralele, că în instituții exista un număr nejustificat de mare de posturi de conducere, că cercetătorii erau încărcați cu sarcini administrative, că la conducerea institutelor de cercetare erau numiți oameni din administrație, fără legătură cu cercetarea, că resursele bugetare alocate cercetării erau insuficiente, că exista o relație foarte slabă cu lumea științifică din străinătate, inclusiv cu cea socialistă. În plus, „reputații savanți”, în formularea lui Ceaușescu, transformaseră institutele și catedrele universitare în „feude personale” (p. 70). Se propunea, prin urmare, reorganizarea cercetării pe baza a trei principii generale: eficientizare, autofinanțare parțială și apelul la specialiști.

Încă de la înființarea sa în martie 1970, ASSP a fost plasată în subordinea directă a Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR), prin statut conferindu-i-se rolul de a „contribui la formarea conștiiței socialiste a oamenilor muncii, la dezvoltarea gândirii social-politice”, „la afirmarea ei în schimbul de idei și în confruntările ideologice pe plan internațional”. Cercetarea științifică în cadrul noii academii trebuia să respecte preceptele marxism-leninismului și să „promoveze concepția materialismului dialectic și istoric”. În formularea lui Comsin Popa, ASSP a fost creată pentru a „controla, coordona și conduce științele sociale”, pe de o parte, pentru a „furniza partidului expertiza de specialitate” în domeniile sale de competență, pe de alta (p. 71).

ASSP a fost creată prin „amputarea” Academiei RSR, scrie Cosmin Popa, de la care a preluat o serie de instituții precum Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Institutul de Istorie și Arheologie „A. D. Xenopol”, Institutul de Studii Sud-Est Europene, Institutul de Istorie și Teorie Literară „George Călinescu”, Institutul de Istoria Artei, Centrul de Logică, Institutul de Arheorlogie din București, Institutul de Istorie și Arheologie din Cluj, Institutul de Filozofie, Institutul de Cercetări Economice, Institutul de Cercetări Juridice, Centrul de Cercetări Sociologice din București sau Centrul de Istorie, Filologie și Etnografie din Craiova. Angajații acestor instituții au fost automat preluați de ASSP, în vreme ce Academia RSR, o instituție caracterizată de „absența oricărui reflex critic” (p. 125), nu a protestat, acceptând supusă ordinele politice, pierzându-și treptat capacitatea de a realiza cercetare științifică, fiind redusă la calitatea de „simplu for de consacrare simbolică” (p. 117) și atingând ridicolul de a alege ca membru, în 1974, pe Elena Ceaușescu însăși.

Regimul dorea să folosească cei mai buni specialiști pentru a-și atinge obiectevele economice, sociale, culturale. Teoretic, admitea importanța intelectualilor și a oamenilor de știință în asigurarea progresului economic și social. La nivel practic, însă, situația era complicată de o serie de factori dintre cei mai diverși, precum reformarea continuă și ceea ce azi s-ar numi lipsa de predictibilitate; resursele limitate sau în limbajul zilelor noastre subfinanțarea, care la rândul său încuraja favoritismul, clientelismul și dezvoltarea unor rețele personale de influență; cultura neîncrederii (politicului în cetățeni) și cultura fricii (cetățenilor în relația cu politicul); caracterele mici ale unor intelectuali.

Astfel, încercarea perpetuă de reformare nu a produs în sistem ordine și rigoare, ci haos și dezordine, după cum argumentează convingător autorul. Lupta pentru resurse în interiorul ASSP (dar nu numai) a făcut să crească exponențial importanța sistemului de relații personale, un factor deosebit de relevant în rezolvarea oricărei situații problemă. În plus, în încercarea de a eficientiza sistemul fără a pierde controlul asupra lui, s-a creat o complexă rețea de instituții, comitete și comisii cu atribuții identice, asemănătoare sau paralele, instituții care se controlau reciproc și în care oamenii se temeau deseori să ia decizii, fugind de răspundere, dar dorindu-și funcții de conducere. „Într-un mic Olimp populat de semidocți mânați de o aprigă dorință de putere, traficul de prestigiu avea loc în formele cele mai variate, de la cele mai spectaculoase, la cele mai meschine” (p. 92), scrie foarte plastic Cosmin Popa. Haosul a fost totodată favorizat de atitudinea „oscilantă” lui Nicolae Ceaușescu față de o problemă sau alta, atitudine care „putea fi modificată de starea de moment, de capacitatea de persuasiune a interlocutorilor și de felul în care îi era adusă la cunoștință informația” (p. 29). Acest argument, susținut cu dovezi pe parcursul întregii lucrări, ridică o chestiune foarte importantă și anume că Ceaușescu ținea seama într-o anumită măsură de  părerile și argumentele unor experți sau interlocutori, care puteau prezenta fie idei valide, fie cele mai ridicole năstrușnicii precum tezele protocronismului românesc și ale tracomaniei.

Neîncrederea regimului în cetățeni a făcut ca pe primul plan în selectarea specialiștilor să fie „comportamentul politic ireproșabil”, „o atitudine ideologică dincolo de orice dubii și dileme” (p. 119), pregătirea profesională și capacitățile științifice dovedite fiind lăsate în plan secund. Pentru a-și atinge scopurile, regimul s-a folosit în egală măsură de cei mai inculți politruci, de cei mai veroși impostori și de cei mai fini intelectuali, dar chiar și aceștia din urmă, mai ales dacă ocupau funcții de conducere, trebuiau să treacă testul loialității față de partid. Constantin Vlad, Dumitru Ghișe, Ștefan Ștefănescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Constantin Daicoviciu, Emil Condurachi, Dan Berindei, Florin Constantiniu, Petre Constantinescu-Iași, Gheorghe Zaharia, Gheorghe Cantacuzino, Miron Constantinescu, Andrei Oțetea, Ion Nestor, Constantin Giurescu, Virgil Cândea, Ion Popescu-Puțuri, Mihnea Gheorghiu sau Elena Ceaușescu sunt doar câțiva dintre „intelectualii lui Ceaușescu”, menționați în această lucrare. Legat de reacția intelectualității față de regim, Cosmin Popa scrie că:

„Locul central în sistemul instituțional a fost, fără excepție, condiționat de supunerea totală față de partid și de Ceaușescu, la care, în foarte multe cazuri, s-a adăugat o relație extrem de apropiată cu Securitatea. Cei care nu au fost dispuși să plătească prețul, încetul cu încetul au fost marginalizați, ocultați sau boicotați. Real în faza inițială, pe măsura trecerii anilor, suportul oamenilor de știință pentru Ceaușescu și pentru politica sa de independență a fost înlocuit cu frica față de perspectiva excluderii din sistem. Distribuția selectivă a puținelor resurse alocate de sistem științei și condiționarea accesului la acestea de frecvența prestațiilor propagandistice ale intelectualilor au dus la instaurarea unei psihoze colective a inevitabilității compromisului activ cu puterea” (p. 130-131).

Cosmin Popa demonstrează că până și cei mai veritabili savanți s-au aflat într-o relație foarte complexă cu puterea. Unii „au activat într-o dublă dimensiune: cea de oameni de știință și cea de curele de transmisie între regim și comunitatea profesională din care făceau parte” (p. 161), alții au devenit simpli activiști de partid. „Cei mai mulți dintre savanții cu funcții oficiale”, scrie Cosmin Popa „au căutat să slujească ideologia cu moderație, mimând deseori entuziasmul, încercând în paralel să-și protejeze colegii reticenți la comandamentele absurde ale aparatului de propagandă și să-și respecte profesia” (p. 162). Chiar dacă sunt remarcate unele tare de caracter, excesul de zel, naivitatea sau acceptarea unor compromisuri cu regimul, tonul cu care autorul îi prezintă pe „intelectualii lui Ceaușescu” este, în general și în mod justificat, unul reținut și fără excese moralizatoare, ținându-se seama de contextul în care acești oameni au trebuit să trăiască și să lucreze.

Un alt factor care a lovit puternic cercetarea românească a fost criza economică din anii 1970 și din anii 1980, care a adus noi și noi măsuri de austeritate  și în acest sistem. Astfel, Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie aproba numărul de coli de tipar consumate de ASSP cu publicațiile sale, bursele pentru cercetare în străinătate erau tăiate, posturile de cercetare erau reduse, rolul activiștilor de partid creștea. După apropate 20 de ani de funcționare a ASSP, „sfîrșitul anilor 1980 găsea științele sociale din România într-o stare fără precedent, decuplate de la evoluțiile mondiale din domeniu, cu standarde profesionale precare și populate masiv de activiști de partid în urma sintezei dintre cele două aparate, cel al partidului și cel academic” (p. 132).

Ajungem astfel la un alt argument al autorului, și anume că impactul nimicitor al ASSP asupra științelor și cercetării din România este vizibil și astăzi. Practica plagiatului masiv, obiceiul de a-ți pune numele pe o lucrare la care nu ai contribuit deloc, întrebuințarea rețelelor personale pentru a obține finanțare, amestecul normei de cercetare cu cea de predare, controlul științei prin alocări/tăieri bugetare, clientelismul și nepotismele, trasarea direcțiilor de cercetare în laboratoare de partid sau în birouri de ministere de către funcționari care nu au nicio legătură cu cercetarea, desconsiderarea științelor sociale și umaniste pentru că nu ar avea relevanță economică și nu ar produce profit, ocuparea unor înalte funcții de către profitori și impostori sunt numai câteva dintre problemele care-și găsesc rădăcinile în așa-zisa moștenire comunistă. În cuvintele autorului,

„Nefericitul amestec dintre știință și politică este o parte consistentă a moștenirii otrăvite a clanului Ceaușescu. Instituționalizarea imposturii științifice, mai ales în științele sociale, a fost unul dintre efectele devastatoare ale comunismului târziu românesc. La originea multora dintre titlurile academice contrafăcute îi găsim pe influenții „intelectuali de partid” ai epocii Ceaușescu. Într-o anumită umbră, populând compartimentele sistemului de învățământ și cercetare, conducând diverse academii ale României ceaușiste, savanții „epocii de aur” s-au catapultat cu ușurință în perioada postcomunistă. Beneficiind de avantajele unei imense rețele informale, buni cunoscători ai moravurilor și slăbiciunilor sistemului, cei mai mulți dintre ei și-au conservat cu succes pozițiile, reușind să controleze sistemul de profil pentru cel puțin un deceniu și jumătate după căderea comunismului” (p. 339).

Nu numai că am moștenit melanjul dintre politică și știință, dar i-am permis până în zilele noastre să prolifice. Ridicolul și absurdul nu sunt specifice doar lumii comuniste, ci și lumii noastre, în care, de exemplu, un universitar a găsit de cuviință să gireze o „lucrare științifică” scrisă din pușcărie de patronul unui club de fotbal, iar un fost propagandist al CC al UTC, apropiat cândva al UM 0617, a ajuns să conducă un institut de cercetare a comunismului, a condamnat comunismul și continuă să ne dea lecții de democrație, în vreme ce intelectualul și dizidentul Paul Goma nu a putut face nimic din toate acestea.

Dincolo de incontestabila sa contribuție la dezvoltarea cunoașterii în domeniu, volumul lui Cosmin Popa ne dă ocazia, așadar, să reflectăm nu numai asupra rolului omului de știință în societatea comunistă, ci asupra relației dintre știință și politică în general. Totodată, ne amintește că România nu a avut curajul, priceperea sau voința să-și privească trecutul comunist în ochi și să facă puțină ordine. Dar poate că nu ne-a trecut vremea încă.

Recenzie: Cosmin Popa, Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989), Litera, București, 2018, 352 p.

[1] Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iași, Polirom, 2005, 33.

[2] Ibidem, p. 33

[3] Ibidem, p. 33

[4] Ibidem, p. 30-31.

[5] Ibidem, p. 322, nota 100 ; p. 330, notele 41, 42; p. 332, notele 60, 63, 64; p. 333, notele 69, 70, 71, 73, 75.

[6] Dan Pavel, „Studiu introductiv”, în Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Polirom, 1999, 7.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s