Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină

Recenzie: Andrei Răzvan Voinea, Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine – București (1908-1948), Editura Studio Zona, București, 2018, 256 de pagini

copertaLa sfârștul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, lumea occidentală își punea întrebarea cum să rezolve problema îmbunătățirii condițiilor de locuire pentru muncitori.  Atrași de orașele care ofereau locuri de muncă în diferite fabrici și ateliere, muncitorii și familiile acestora s-au văzut forțați să locuiască și să traiască în condiții improprii, insalubre și supraaglomerate, ceea ce, alături de munca în condiții la fel de grele, de lefurile mizerabile și de alimentația precară, a dus la numeroase îmbolnăviri și decese. Amenințarea tuberculozei, mai cu seama, a făcut ca problema condițiilor de locuire pentru muncitori să devină o chestiune de sănătate publică. În statele occidentale, au fost contemplate două soluții: ridicarea de locuințe individuale – a caselor unifamiliale – și, respectiv, construirea de locuințe colective – a clădirilor de apartamente. Prima variantă s-a impus relativ repede, considerându-se că în acest fel se asigura creșterea standardului de locuire pentru muncitori, în vreme ce despre blocuri se credea că sunt neigienice, scumpe și nepotrivite vieții de familie. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, în materie de urbanism, în Europa Occidentală și în SUA, predominau deja principiile orașului-grădină, principii desprinse din ideile socialiste și utopice ale secolului anterior.

Confruntată cu problema mizeriei în care muncitorii bucureșteni trăiau și temându-se de amploarea pe care turberculoza o lua în rândul acestei populații, elitele din România se aplecau și ele asupra soluției orașului-gradină. În iunie 1910, lua ființă așa-numita Societate Comunală pentru Locuințe Ieftine (în original, Eftine), care până la desființarea sa, în 1948, a construit aproximativ 4.000 de locuințe care au adăpostit peste 16.000 de oameni. Istoria acestei Societăți este prezentată în volumul pe care ni-l propune Andrei Răzvan Voinea – Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine – București (1908-1948). Contextul în care societatea a luat ființă, scopul acesteia, rezultatele activității sale, dar și cauzele eșecului înregistrat sunt probleme analizate de acest studiu. Lucrarea este publicată de Asociația Studio Zona în condiții grafice excelente, cuprinzând și numeroase fotografii, planuri, hărți sau schițe. 

Idealul locuirii bucureștene este bazată pe teza de doctorat pe care Andrei Răzvan Voinea a susținut-o la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, în noiembrie 2017. Dintre diferitele strategii ale politicii de locuire (înființarea instituțiilor de creditare pentru construirea de locuințe, adoptarea legilor de reglementare a mediului construit, împroprietăriri, construirea de mici blocuri sau pavilioane), Voinea se oprește asupra uneia singure – construirea locuințelor-tip de către Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine. Scopul cărții este acela de a contribui la cunoașterea istoriei parcelărilor (cartierelor) ridicate de Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine între 1910 și 1948. Autorul mărturisește în introducere că cercetarea a pornit de la observarea numeroaselor inexactități (și chiar mituri urbane) legate de istoria acestor parcelări, precum și de la constatarea că un studiu dedicat în principal acestui subiect nu exista încă. În vreme ce lucrările publicate anterior proveneau din domeniile arhitecturii și urbanismului și se concentrau asupra aspectelor arhitecturale sau legislative, Andrei Răzvan Voinea, din perspectiva istoricului, se apleacă asupra aspectelor sociale și politice ale istoriei parcelărilor, o perspectivă grav neglijată anterior, fără a desconsidera însă aspectele de arhitectură sau urbanism.

Care a fost scopul social pe care Societatea și l-a asumat? Și-a atins ea obiectivele inițiale? Și, dacă nu, din ce cauze a eșuat această reformă a locuirii? Acestea sunt întrebările fundamentale din Idealul locuirii bucureștene…, un remarcabil proiect de istorie socială, care tratează, cu respectarea rigorilor științei, dar și cu empatia umanistului, aspecte privind viața muncitorilor, condițiile lor de muncă și de locuire, tuberculoza ca problemă de sănătate publică, construirea unor cartiere și evoluția acestora, mobilitatea locuitorilor dintr-o zonă în alta a orașului – sau în afara orașului, relația dintre spațiul locuit de familie și identitatea națională așa cum erau acestea văzute de elite etc.

Pentru că arhiva Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine nu este încă deschisă cercetătorilor, studiul apelează la sursele documentare furnizate de alte arhive, precum Arhivele Naționale ale României sau Arhiva Direcției Municipiului București. Sursele de arhivă sunt completate de surse secundare, dar și de interviuri cu locuitorii din parcelările studiate.

Lucrarea este construită pe două planuri complementare – analizarea aspectelor sociale și politice legate de istoria parcelărilor și, respectiv, prezentarea caracteristicilor arhitecturale și urbanistice ale acestora. Contextul politic, aspectele sociale, caracteristicile arhitecturale și soluțiile urbanistice sunt prezentate echilibrat și competent pe parcursul întregului studiu.

Cele cinci capitole ale lucrării sunt precedate de o introducere și completate de o secțiune de concluzii. Structura propusă este cronologică, criteriul de organizare fiind dat de etapele identificate de autor în activitatea Societății Comunale. În primul capitol (1908-1910) este discutat contextul social, politic, economic, care a făcut posibilă înființarea Societății și inițierea reformei locuirii în București. Rolul medicilor, al politicienilor, al arhitecților, al inginerilor, condițiile precare de locuire, caracterul haotic în care se dezvolta orașul, amenințarea tuberculozei sunt doar câteva dintre aspectele discutate în acest cadru. Voinea arată, totodată, cum arhitecții și politicienii au impus locuirea la casă drept ideal al locuirii în București și cum socialiștii au fost singurii care s-au arătat sceptici față de această soluție.

Societatea Comunală a fost creată cu menirea de a demola clădirile neigienice din București și de a construi case noi, din materiale rezistente, pe care să le distribuie populației vulnerabile. Potrivit recensământului din 1912, populația Bucureștiului număra, la acel moment, aprox. 341.000 de locuitori, care ocupau  cca 80.500 de gospodării (care nu corespundeau în mod obligatoriu unei familii) formate din 49.003 corpuri de case, grupate la rândul lor în 32.680 de clădiri. Datele statistice arată că 18% din populație trăia în condiții de supraaglomerare, iar 80% dintre gospodării nu aveau curți sau grădini. Mai puțin de jumătate dintre clădiri aveau conducte de apă. Nu mai puțin de 66% dintre gospodării aveau latrine comune, 33% aveau latrine individuale și 1% nu aveau latrine deloc. 60% dintre locuitorii capitalei erau chiriași, iar cartierele de periferie erau locuite de cea mai săracă și vulnerabilă populație, inclusiv muncitorii, care, având salariile foarte mici, nu-și puteau găsi locuințe adecvate. Prin urmare, aceștia închiriau locuințe insalubre, în zone fără pavaj, fără canalizare, fără alimentare cu apă, fără latrine, în clădiri înghesuite unele în altele, neaerate și scunde, cu podele de pământ și pereți de paiantă, cu camere puține, în care trăiau îngrămădite mai multe persoane, uneori mai mult de cinci și chiar mai mult de zece. Acestea erau condițiile în care a fost înființată în 1910 Societatea Comunală, marcându-se astfel debutul „primului program coerent de construire a locuințelor pentru clasa muncitoare din istoria Bucureștiului”, după cum notează Voinea.

Al doilea capitol (1911-1916) analizează prima etapă din activitatea Societății și parcelările din zone precum Candiano Popescu, Lânăriei, Clucerului, strada Lupească, Rahova, Zablovschi, Șerban Vodă, Steaua, Lăzureanu, Dorobanți etc. Până în 1916, Societatea începuse 14 parcelări, din care finalizase cinci.„Din teoria și practica orașului-grădină, asumată de reformatorii urbani, Societatea Comunală a preluat proiectarea egală a parcelărilor în planul de parcelare, spațierea riguroasă, proiectarea unui centru al parcelării, acolo unde terenul o permitea, dotări publice de vecinătate și lucrări edilitare”, scrie Voinea. Încă din această etapă incipientă, însă, se întrevedea eșecul scopului social al Societății, care construia deja locuințe mai mari și mai scumpe decât intenționase inițial, pe care muncitorii nu și le puteau permite. Astfel, nu clasele vulnerabile vor locui în aceste case, ci funcționari publici, ingineri, avocați, ofițeri.

În perioada următoare (1916-1927), descrisă în capitolul al treilea, sunt completate parcelările începute anterior, precum cele din Zablovchi, Dorobanți, Drumul Sării sau Ana Davila, și sunt deschise noi parcelări – Cornescu, Drumul la Tei, Verzișori și Boiangiu. Până în 1927, Societatea a construit aproximativ 1650 de locuințe în cele 15 parcelări finalizate, renunțând la scopurile sale sociale inițiale. „Depărtându-se de idealurile reformatoare din 1908-1910, Societatea își construise imaginea unei instituții dedicate funcționarilor publici din clasa mijlocie, fapt care i-a atras numeroase critici”, arată Voinea în încheierea acestui capitol. Ca element neobișnuit, se cuvine poate menționat faptul că în 1927, Societatea construia primul bloc de apartamente din istoria sa, ridicat în Piața Lahovary, pentru Regia Monopolurilor de Stat, după planurile arhitectului Lucian Teodosiu.

Capitolul al patrulea (1928-1944) descrie completarea și dezvoltarea parcelărilor deschise anterior și analizează finalizarea parcelărilor Cornescu, Drumul la Tei, Verzișori-Tăbăcari, Boiangiu, Zablovshchi, Grant, Steaua, prelungirea Dorobanți, Drumul Sării, Raion, Sf. Vineri, Iancului, Panduri, Echinocțiului, Maior Giurescu, Calea Lacul Tei. În această perioadă, Societatea a construit încă 1000 de locuințe în parcelările sale, ajungând la un total de aproximativ 3000 de locuințe. A ridicat, totodată, școli, grădinițe, biserici. Deși Regulamentul de construcții adoptat în 1928 și Planul de Sistematizare din 1935 „au influențat forma urbană a parcelărilor și birocrația necesară aprobării”, idealul orașului-grădină nu a fost abandonat nici în acest interval, scrie Voinea. Problema tuberculozei era și ea departe de a fi fost rezolvată.

Ultimul capitol (1945-1948) investighează perioada anterioară desființării Societății Comunale și prezintă pe scurt impactul noului regim politic asupra locuirii din aceste parcelări. Voinea argumentează convingător că, în ciuda nobilelor intenții cu care a fost creată, de prevenire a răspândirii tuberculozei și de rezolvare a problemei locuirii pentru clasa muncitorilor, Societatea s-a depărtat rapid de obiectivele inițiale, locuințele construite fiind distribuite nu către muncitorii săraci și bolnavi, ci către membri ai clasei de mijloc, funcționari publici, ofițeri, avocați, ingineri etc. De ce a fost deturnată reforma locuirii și cu ce consecințe sunt probleme discutate pe larg în lucrarea de față, autorul punând sub semnul îndoielii însăși decizia de a proiecta parcelări. În ciuda eșecului său social, Societatea a produs însă și rezultate pozitive în privința urbanismului și arhitecturii, contribuind la creșterea esteticii orașului, arată Voinea pe parcursului studiului său.

Forța care a determinat elitele conducătoare să caute măsuri de îmbunătățire a condițiilor de locuire pentru muncitori nu a ținut în primul rând de grija acestora pentru bunăstarea și demnitatea unor semeni aflați în situații precare, ci de nevoia cinică de a preveni răspândirea tuberculozei și a altor boli contagioase, de la populația săracă și murdară de la periferie spre cartierele centrale, demonstrează convingător Andrei Răzvan Voinea.

Cronologic, lucrarea depășește limitele stricte precizate în titlu. Astfel, pe de o parte, studiul prezintă contextul (politic, social, economic) care a făcut posibilă adoptarea parțială în România a principiilor orașului-grădină și dezbaterile care au precedat înființarea Societății. Pe de altă parte, acesta trece în revistă istoria postbelică a parcelărilor, ajungând până în zilele noastre. Ce s-a întâmplat cu parcelările și clădirile construite de Societatea Comunală în timpul regimului Dej sau în timpul regimului Ceaușescu? În ce măsură desființarea Societății în 1948 și construirea cartierelor muncitorești de către regimul postbelic sunt justificate sau explicate de eșecul acestei Societăți? Naționalizarea din 1948 a fost determinată în primul rând de considerente ideologice sau și aspectele practice precum lipsa fondului locativ au fost luate în seama? Abandonarea soluției tehnice a parcelărilor s-a datorat noii ideologii sau (și) unor constrângeri tehnice și administrative? Soluțiile arhitecturale și urbanistice adoptate de noile autorități au fost determinate sau influențate de eșecul reformei locuirii pe care a încercat-o Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine? Și dacă da, în ce măsură? Ce știu locuitorii de astăzi ai parcelărilor despre istoria propriilor cartiere? Fără a le așeza în centrul investigației sale, Andrei Răzvan Voinea abordează și astfel de întrebări în lucrarea sa, deschizând astfel noi planuri de studiu și propunând astfel noi teme pentru cercetări viitoare.

*

*            *

Andrei Răzvan Voinea (n. 1985, Câmpina) este istoric, absolvent al Facultății de Istorie a Universității București (2008), al masterului de Studii Culturale Britanice (2010, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea București) și al masterului de istorie central-europeană (2012, Universitatea Central-Europeană, Budapesta). Doctor în istoria arhitecturii cu studiul de față (2017, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”), Andrei Răzvan Voinea a fost totodată bursier al Academiei Române (2014-2015) și Fulbright Visiting Scholar la Universitatea Pittsburgh, Departamentul de Istoria Artei și Arhitecturii (2016-2017). A lucrat ca arhivist la Open Society Archives (2012) și ca secretar general de redacție al revistei Arhitext (2014-2015). În prezent, este membru al Asociației Studio Zona și colaborator al revistelor Historia Urbana, Urbanismul, Magazin Istoric, Arhitectura.

Note:

  1. Volumul este publicat de Asociația Studio Zona ca prim proiect editorial dintr-o serie dedicată istoriei urbane, care își propune să reconfigureze producția și distribuirea informației științifice și să regândească rolul istoricului și arhitectului în societate.
  2. Dincolo de scopul său științific, de lărgire a cunoașterii asupra unei teme încă insuficient studiate, proiectul lui Andrei Răzvan Voinea are și o dimensiunea concretă, de informare a locuitorilor din parcelările respective cu privire la istoria propriilor cartiere, dar și cu privire la regimul lor juridic actual.
  3. Cartea poate fi găsită în librăriile Cărturești din București.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s