Istoria programului nuclear al României comuniste: o contribuţie

Recenzie: Eliza Gheorghe, „Atomic Maverick: Romania’s negotiations for nuclear technology, 1964-1970”, in Cold War History, Volume 13, Number 3, August 2013, 372-392.

România s-a arătat interesată să achiziţioneze tehnologie nucleară pentru scopuri civile încă din anii 1950, dar Uniunea Sovietică nu s-a grăbit deloc să i le furnizeze. În consecinţă, liderii români au apelat la o gama largă de tactici de persuasiune, mergând de la încercări de captare a bunăvoinţei Moscovei (prin invocarea „generozităţii” Uniunii Sovietice), până la argumente de tip ofensiv, precum deplângerea faptului că URSS ar fi „exploatat” România. 

La acea vreme,  „politica nucleară” a Europei Răsăritene se afla şi ea sub „coordonarea” Uniunii Sovietice, care era interesată de energia atomică atât din punct de vedere militar, cât şi din punct de vedere civil. În vreme ce aspectele militare ale folosirii energiei nucleare vor intra în atribuţiile Tratatului de la Varşovia, folosirea în scopuri civile a acesteia va deveni subiect de discuţii şi negocieri în cadrul CAER.  Pe 15 ianuarie 1955, guvernul sovietic îşi declara intenţia de a acorda asistenţă ştiinţifică, tehnică şi industrială în domeniul energiei nucleare altor state aşa-zis comuniste, precum Cehoslovacia, Ungaria, România, Polonia, Germania de Est şi China.

După această declaraţie, URSS încheia cu aliaţii săi o serie de acorduri bilaterale de cooperare şi asistenţă nucleară în domeniul folosirii energiei atomice în scopuri paşnice. Un asemenea acord a fost semnat cu România pe 22 aprilie 1955, cu Cehoslovacia şi Polonia pe 23 Aprilie 1956, cu China pe 27 aprilie 1956, cu RDG pe 28 aprilie, cu Ungaria pe 13 iunie, iar cu Iugoslvaia pe 28 iunie 1956. Potrivit acestor acorduri, Uniunea Sovietică trebuia să furnizeze tehnologie şi echipamente, precum şi asitenţă tehnică şi ştinţifică în domeniu, urmând să primească în schimb dreptul de exploatare a uraniului din ţările respective, din România inclusiv.[1]

În urma acordului de cooperare nucleară româno-sovietic din aprile 1955, România va primi o serie de echipamente şi tehnologii nucleare care aveau să stea la baza creării infractructurii nucleare a României.[2] O jumătate de deceniu mai târziu, în 1962, Uniunea Sovietică îşi dădea acordul formal de a furniza României chiar şi proiectile nucleare, dar după Criza din Cuba din octombrie acelaşi an această decizie a fost revizuită. Românii au continuat să ceară Moscovei arme nucleare, precum şi echipamente şi tehnologii nucleare pentru uz civil, dar URSS a întârziat deliberat să răspundă acestor solicitări, chiar dacă acordul din 1955 nu fusese anulat. Potrivit Elizei Gheorghe, refuzul sovietic de a da curs colaborării nucleare cu România a fost factorul principal care i-a determinat pe liderii români să-şi îndrepte atenţia tot mai mult spre state occidentale precum SUA, Marea Britanie, Canada sau Franţa ca potenţiali furnizori de tehnologie şi echipamente nucleare.

Foarte bine documentat şi foarte bine scris, studiul Elizei Gheorghe – „Atomic Maverick: Romania’s negotiations for nuclear technology, 1964-1970” – analizează şi descrie cu precădere tacticile pe care românii le-au folosit în negocierile lor pentru obţinerea de tehnologie nucleară de la Statele Unite ale Americii în anii 1960.  Ce argumente au folosit românii în încercarea de a-i convinge pe americani să furnizeze unui stat socialist tehnologie nucleară, cum au reacţionat sovieticii şi cu ce rezultate, ce dorea România să obţină în termeni concreţi de la americani în acest domeniu şi ce era dispusă a oferi în schimb, cum au fost afectate negocierile „nucleare” dintre România şi SUA de rolul celei dintâi de mediator între SUA şi China sau între SUA şi Vietnamul de Nord, cu ce rezultate s-au finalizat aceste negocieri, cum s-au împăcat aceste negocieri cu discursul României de dezarmare nucleară, toate acestea sunt numai câteva dintre întrebările pertinent abordate de Eliza Gheorghe în studiul său.

Deşi istoria programului atomic al României a mai fost sub lupa cercetătorilor, Eliza Gheorghe este, după ştiinţa mea, prima care se apleacă asupra acestui subiect pentru perioada anilor 1960. Cercetarea sa este una multiarhivistică, facând cu competenţă şi profunzime apel la arhive româneşti, franceze sau americane. „Atomic Maverick: Romania’s negotiations for nuclear technology, 1964-1970” este o contribuţie foarte importantă nu numai pentru domeniul specific al istoriei programului nuclear al României postbelice, ci şi pentru cel mai general al politicii sale externe.

Eliza Gheorghe este doctorand al Universităţii din Oxford, Departamentul Politică şi Relaţii Internaţionale.

Nicolae Ceauşescu în vizită la Institutul de Fizică Atomică (6 mai 1970)

Vizita lui Nicolae Ceausescu la Institutul de Fizica Atomica (mai 1970)

Nicolae Ceauşescu şi Glenn Seaborg, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie pentru descoperiri în chimia elementelor transuraniene (20 septembrie 1971)

Sursa fotografiilor: Fototeca Online a Comunismului, Cotele: 27/1970; 68/1970; 80/1971.

---

[1] Encyclopedia of Soviet Law, Martinus Nijhoff Publishers, Dordrecht, 1985, second revised edition, 545

[2] La 10 iulie 1955 lua fiinţă Comitetul pentru Energie Nucleară de pe lângă Consiliul de Miniştri. În 1956 era creat la Măgurele Institutul de Fizică Atomică, iar un an mai târziu, tot la Măgurele, erau inaugurate primul reactor nuclear VVER-2000 kW şi primul ciclotron 12,5 MeV din Europa de Est.