Aventura vikingă şi finlandezii

Epoca Vikingă s-a întins pe durata a trei secole, timp în care Scandinavia a cunoscut transformări majore. În această perioadă s-au format regatele Danemarcei, Norvegiei şi Suediei şi au apărut primele oraşe. Religia păgână scandinavă a fost abandonată în favoarea creştinismului şi s-au înregistrat importante evoluţii tehnologice care au permis ridicarea de poduri şi fortăreţe, dar şi construcţia de nave. Tot în această perioadă, dezvoltarea navigaţiei a permis scandinavilor să străbată distanţe foarte mari şi să călătorească în lume mai mult decât avea să o facă oricare alt popor european până la epoca marilor descoperi geografice.

726px-WikingerKarte

Se consideră că Era Vikingă a început în anul 793, când vikingii din Norvegia au atacat biserica mănăstirii Lindisfarne pe Insula Britanică. În următoarele trei secole, vikingii aveau să străbată jumătate din lume în vasele lor. În est au ajuns până la Marea Neagră şi la Marea Caspică, iar în vest au călătorit de-a lungul ţărmului Atlanticului, au trecut de Spania arabă, au pătruns în Marea Mediterană prin strâmtoarea Gibraltar. Au ajuns chiar şi în Islanda, Groenlanda şi America de Nord. Ca final al Epocii Vikinge este în general acceptat anul 1066, când normanzii, urmaşii vikingilor, au invadat Anglia. Dar pentru că vikingii nu au dispărut imediat după aceea din Insulele Britanice, prezenţa lor continuând să se facă simţită pentru încă ceva vreme în locuri precum Dublin, sfârşitul epocii vikingilor poate fi situat mai degrabă către finalul secolului al XI-lea. În linii mari, epoca vikingă este cuprinsă între anii 800 şi 1100.

Care este etimologia cuvântului „viking”?

În ceea ce priveşte etimologia cuvântului viking, s-au propus mai multe explicaţii, fără a se fi ajuns la vreun consens. Una dintre ele afirmă că acest cuvânt provine din vechiul termen normand vik, însemnând golfuleţ. Potrivit acestei explicaţii, un viking ar fi fost deci cineva care îşi ţinea nava în golf, fie pentru a practica schimbul, fie pentru efectuarea unor raiduri de jaf. În sudul Norvegiei există un loc numit Vik care a fost un centru de schimb folosit de flotele vikinge. Potrivit unei alte explicaţii, cuvântul viking ar fi un derivat din vechiul cuvânt normand vikja, însemnând plecare, a pleca departe, a părăsi casa. De asemenea, s-a propus explicaţia potrivit căreia ar fi de fapt un derivat din vechiul cuvânt englezesc wic, provenit la rândul său din latinescul vicus şi însemnând tabără, loc de schimb. Conform acestei teorii, vikingul era, cel puţin pentru anglo-saxoni, fie un războinic, fie un comerciant, fie şi una, şi alta. Se presupune că termenul viking avea o semnificaţie diferită pentru diferite comunităţi. Astfel, pentru creştini, vikingii erau nişte barbari, păgâni, însetaţi de sânge, zugrăviţi în culori terifiante, imagine susţinută până astăzi în cultura populară occidentală, mai ales de industria cinematografică, în vreme ce pentru saga scandinave vikingii sunt o imagine a eroismului, curajului şi sacrificiului.

Este limpede că acei vikingi care îşi părăseau casele şi călătoreau departe erau piraţi care navigau de-a lungul ţărmului pentru a jefui aşezările de coastă. Dar această îndeletnicire nu se poate aplica întregii populaţii scandinave şi pentru întreagă perioadă vikingă. Vikingii-piraţi reprezentau un procent neînsemnat din populaţie, iar majoritatea populaţiei scandinave era implicată nu atât în raiduri externe, cât în activităţi paşnice acasă, fiind fermieri, pescari, meşteşugari. Este foarte probabil ca un scandinav să fi fost viking doar atâta vreme cât s-a aflat pe o navă vikingă, cât s-a îndeletnicit cu pirateria, războiul sau schimbul, şi să fi încetat a mai fi fost viking atunci când s-a întors acasă.[1] Totuşi, liderii vikingilor din secolul al XI-lea, dacă nu chiar din secolul al X-lea, se puteau numi, mai îndreptăţit decât predecesorii lor de la începutul Epocii Vikinge, mai degrabă căpetenii, poate chiar regi[2], decât piraţi, căci erau deja creştini, se aflau în fruntea unor impresionante flote şi îşi exercitau puterea asupra unui larg teritoriu.[3]

Interesul istoricilor pentru Epoca Vikingă

Istoricul american F. Donald Logan consideră că în centrul preocupărilor istoricilor medievişti ar trebui să se afle Scandinavia, nu Europa Occidentală şi Centrală. Istoria medievală europeană este centrată pe Francia, Carolingieni şi urmaşii lor, susţine Logan, care adaugă însă că „dacă trebuie identificat un singur centru al istoriei europene medievale, atunci acesta ar trebui să fie ocupat de popoarele scandinave din nordul Europei şi de peninsula nordică unde sunt de găsit forţele directoare ale Europei, iar nu de carolingieni. Civilizaţia vibrantă a nordului, neîmblânzită, neprelucrată, a avut un impact puternic şi indubitabil asupra unei foarte largi părţi a Europei şi asupra unor teritorii de dincolo de mări şi oceane. În vreme ce Carol cel Mare primea coroana imperială în anul 800, vikingii hărţuiau coastele Angliei, Scoţiei şi Irlandei.”

Iar argumentaţia continuă, arătându-se că înainte de moartea lui Carol cel Mare, în 814, vikingii opriseră deja înaintarea spre nord a francilor. În vreme ce urmaşii lui Carol cel Mare risipeau imperiul acestuia, zonele largi ale Franciei erau supuse raidurilor vikinge. Într-o sută de ani de la moartea lui Carol cel Mare, vikingii stabiliseră deja regate în Irlanda, nordul şi estul Angliei, în Rusia şi în Islanda. „Un interes obsesiv şi lipsit de criticism pentru istoria europeană având în centrul său Francia, iar mai târziu Imperiul şi Papalitatea, a determinat o preocupare doar marginală pentru istoria vikingilor”, concluzionează istoricul american[4] şi, aş completa eu, pentru istoria Europei nordice în general.

Un aspect foarte interesant al istoriei vikingilor este cel lingvistic. Cum a fost posibilă comunicarea între aceste populaţii este o întrebare care a preocupat tot mai mult lumea ştiinţifică în ultimii ani. Asemănările structurale şi lexicale – atât cât au putut fi ele identificate – între limbile vorbite în Scandinavia, pe de o parte, şi Vechea Saxonă, Vechea Engleză sau chiar vechea Frisiană, pe de alta,  par a susţine teoria că era posibilă o comunicare rudimentară între aceste populaţii fără a se fi cunoscut sau învăţat limba celorlalte, dar este dificil de stabilit nivelul real la care această comunicare era posibilă; probabil se bazau doar pe un număr redus de expresii şi pe gesturi. Unele saga islandeze sugerează că era posibilă a comunicare de calitate şi că vorbitorii de vechea normandă şi cei de vechea engleză se puteau înţelege unii pe alţii. Aceste interpretări sunt însă infirmate de diferenţele majore dintre limbile moderne de azi. Diferenţele dintre expresiile scrise ale vechii normande, vechii engleze şi vechii saxone sunt, de asemenea, importante. Unele dialecte este posibil să fi fost mai uşor de înţeles de vorbitorii unor zone învecinate, dar dovezi certe despre existenţa unor asemenea „dialecte tranziţionale” nu există.[5]

Ruta Comercială de Est a vikingilor

Aventura vikingă a influenţat şi teritoriul Finlandei de astăzi, care se afla atunci de-a lungul rutei de est a vikingilor. Dacă la începutul Epocii Fierului (pentru periodizarea istoriei Finlandei, a se vedea Nota nr. 2 de la finalul articolului) aşezările stabile în Finlanda erau situate în principal pe coasta de vest, în secolul al IX-lea situaţia s-a schimbat, Golful Finlandei devenind principalul  drum navigabil ca importantă rută a comerţului internaţional. La sfârşitul secolului al VIII-lea vikingii din Danemarca şi Norvegia şi-au început expediţiile de jaf spre vest, în vreme ce vikingii din Suedia s-au întors spre est, sperând să stabilească unele contacte cu o zonă arabă bogată.[6]

– Expediţiile vikingilor danezi în Anglia, Germania, Franţa, Spania şi pe coasta de Nord-Vest a Mării Mediterane (în galben);
– Expediţiile vikingilor norvegieni în Irlanda, Insulele Feroe, Islanda, Groenlanda, Canada (în alb);
– Expediţiile vikingilor suedezi în Est (portocaliu).

Iniţial, expediţiile suedeze au fost inspirate de dorinţa de a stabili contacte comerciale, dar ele au devenit rapid unele de jaf. Ruta comercială de est se întindea de-a lungul coastei baltice, prin Insulele Åland, de-a lungul ţărmului de sud al Finlandei până la râul Neva, apoi pe râu în sus până la lacul Ladoga. De aici pe râul Volhov, apoi pe lacul Ilmen şi de-a lungul altor ape până la râul Nipru care îi ducea la Marea Neagră, urmând apoi Constantinopol şi zonele arabe. În acest fel, zona de sud a Finlandei ajunge să fie în contact cu o foarte importantă rută comercială internaţională. La început, zonele pe care le traversa acest drum comercial nu aveau o importanţă deosebită, dar, pe măsură ce comunităţile varegiene[7] au început să îşi câştige un statut mai independent şi când ruta de est a fost blocată, zonele de tranzit au devenit tot mai importante, mai interesante şi tentante, în special ca sursă de blănuri.

Influenţa vecinătăţii acestei rute comerciale asupra aşezărilor finlandeze a fost una însemnată. Atât aşezările din sud, cât şi cele din nord au decăzut – primele din cauza ameninţării străine, celelalte din cauza unor fenomene naturale. Ulterior, aşezările finlandeze s-au dezvoltat în zona interioară aflată la o distanţă sigură de ţărm, înaintând spre est, paralel cu ruta comercială orientală, ajungând la începutul secolului al VIII-lea până la lacul Ladoga. Aceşti finlandezi de vest au găsit în Carelia urmaşii unor proto-finlandezi care migraseră aici iniţial. Noii veniţi au fost integraţi, ajungându-se la formarea populaţiei careliene. Carelia, în schimb, a profitat de vecinătatea cu comunităţile varegiene şi în acelaşi timp a putut menţine contactul cu centrele de schimb din vest. Ca furnizor de blănuri, Carelia s-a dezvoltat rapid şi, în ciuda influenţelor estice, şi-a păstrat caracterul de bază vestic.

Toate rutele comerciale care traversau Baltica duceau la sau porneau de la Birka, cel mai vechi oraş suedez, menţionat pentru prima dată în anul 876 în lucrarea biografică scrisă de Rimbert despre Sf. Ansgar, Apostolul Nordului, cel care a predicat aici la mijlocul secolului al IX-lea. Oraşul Birka era situat pe insula Björkö, din lacul Mälaren, la aproximativ 30 de kilometri de Stockholm. Birka a cunoscut o înflorire deosebită între anii 800 şi 975. Descoperirile arheologice susţin importanţa deosebită pe care Birka şi Suedia Centrală le-au jucat în schimburile Finlandei de Vest de-a lungul Epocii Vikinge. Obiecte originare din Birka au fost găsite în Finlanda (broşe, arme), iar ceramică vest-finlandeză sau obiecte finlandeze din bronz au fost descoperite în unele morminte din Birka.[8]

Între bunurile pe care finlandezii le ofereau se găseau şi blănurile. Cererea tot mai mare de blănuri i-a determinat pe finlandezi să se deplaseze tot mai spre nord pentru a le obţine. Ei nu s-au mulţumit doar să vâneze, ci au impus şi biruri laponilor. Centrul comercial principal unde se practica schimbul de blănuri a fost stabilit la Pirkkala, botezat probabil după numele Birkăi. În Finlanda au existat şi organizaţii armate „de schimb” care aveau scopul să obţină blănuri şi să strângă birul de la populaţia laponă. Cea mai timpurie sursă în care aceste organizaţii sunt menţionate este o geografie anglo-saxonă produsă la sfârşitul secolul al IX-lea de către regele Alfred cel Mare.[9]

Finlandezii şi expediţiile vikinge

Expediţiile vikingilor în est i-au influenţat pe finlandezi într-un mod indirect, de vreme ce aceştia nu au luat parte directă la ele – cu excepţia probabilă a unor indivizi izolaţi.[10] Spre exemplu, prin 880, alături de slavi, vikingi şi alte populaţii, erau şi finlandezi în armata cu care Oleg, conducătorul Novgorodului, a capturat Kievul.[11] Relaţia finlandezilor cu vikingii a fost în primul rând una comercială. În centrul provinciei Häme a existat un puternic centru comercial, care a rezistat destul de mult în timp (Varikkoniemi). În anumite momente, însă, conducători scandinavi precum Sf. Óláfr (în jurul anului 1007) sau Anundi, fiul regelui Suediei (în jurul anului 1050) au organizat expediţii pentru a cuceri teritoriul Finlandei şi pentru a-i converti pe finlandezi la creştinism.[12]

Cazul Insulelor Åland este unul diferit, pentru că acestea fuseseră colonizate de suedezi încă din secolul al VI-lea. Aici au fost descoperite aproximativ 1400 de monede arabe, care au fost probabil aduse de participanţii direcţi la expediţiile vikinge. Puţine astfel de monede au fost descoperite în restul Finlandei însă.[13] Pentru perioada 980-1040 au fost descoperite pe teritoriul Finlandei şi monede englezeşti, fără a se putea stabili însă cu certitudine modul în care acestea erau folosite.[14] Potrivit descoperirilor arheologice, Insulele Åland şi locuitorii lor par a fi fost implicaţi activ în comerţul suedezilor cu Rusia şi cu lumea musulmană, în acea perioadă.[15] Monedele arabe descoperite în Finlanda erau aduse în principal de vikingii care erau în trecere prin zonă, iar nu de finlandezii înşişi, cu excepţia probabilă a comorii de monede arabe descoperite la Perniö. Prin urmare, finlandezii nu au fost implicaţi în număr mare în expediţiile vikinge, nici măcar în raidurile care vizau Rusia. O dovadă suplimentară în acest sens este dată de absenţa descoperirilor arheologice cu caracter finlandez de-a lungul rutelor estice.[16]

Secolul al XI-lea, care aduce sfârşitul Epocii Vikinge, a reprezentat pentru finlandezi o perioadă agitată, căci acum ei au experimentat expediţiile suedeze de jaf, care însă nu conduc la cuceriri de lungă durată. Cum am mai spus, cu excepţia insulelor Åland, nu au existat colonii suedeze permanente în Finlanda la sfârşitul perioadei vikinge. Au fost stabilite colonii de schimb, la început de goţi, apoi de suedezi, probabil de ruşi şi germani mai târziu, dar puţinii colonişti ai acestora fie erau absorbiţi în masa populaţiei, fie se întorceau în locurile lor de origine când avantajele economice ale prezenţei lor acolo începeau să se diminueze.

Cultura materială finlandeză în Epoca Vikingă

În această perioadă, cultura materială finlandeză era aproximativ la acelaşi nivel cu cea a vecinilor de la vest. Contactele culturale cu vestul au dat culturii finlandeze un puternic caracter scandinav, deşi originile sale erau sud-baltice.[17] De altfel, întreaga Scandinavie, cu excepţia zonelor de nord ale Finlandei şi Laponiei, împărtăşeau o cultură comună.[18] Contactele cu zonele sudice, în special cu Estonia, s-au diminuat în această perioadă. O anumită preferinţă pentru aceste contacte şi influenţe se va fi menţinut probabil, dar, în acest moment, sunt dificil de demonstrat importurile directe din zona Estoniei. Motivul este, de asemenea, dificil de identificat. Să fi fost pentru că Finlanda însăşi se orienta mai mult către vest? Sau pentru că acum vikingii fragmentau rutele spre sud? Este greu de răspuns în absenţa unor dovezi certe. Contate apropiate cu Estonia sunt evidente din nou în jurul anului 1.000.[19]

Cultural, există însă şi elemente specifice, locale, unitatea culturală neînsemnând uniformitate. Podoabele de origine suedeză au fost modificate şi dezvoltate pe teritoriul Finlandei, ajungându-se la elemente originale, care disting clar produsele finlandeze de cele din zonele învecinate. Podoabele sunt realizate în principal din bronz prin turnare. Majoritatea sunt opera unor meşteşugari locali, rurali, iar execuţia este mediocră. Un set complet de bijuterii trebuie să fi avut o greutate considerabilă. Într-un mormânt de femeie sunt în general identificate următoarele podoabe:  coliere, mărgele, brăţări solide, broşe şi lanţuri decorative. Îmbrăcămintea era şi ea de obicei împodobită cu spirale de bronz adesea în modele foarte complicate. Împodobirea hainelor este un obicei cunoscut şi în sudul Mării Baltice, mai ales în teritoriul Letoniei de astăzi, dar într-o tehnică diferită, iar procedeul este complet străin în restul Europei Nordice. Bogăţia obiectelor de bronz este o dovadă de prosperitate, căci bronzul trebuia importat şi plătit. Metalele preţioase sunt extrem de rare pentru această perioadă şi pentru zona Finlandei, abia în mormintele secolului al XI-lea devenind comune obiectele de argint. Producţia locală de arme la începutul Epocii Vikinge intră în declin. Ca obiect specific finlandez, poate fi menţionat un anumit tip de vârf de lance. Majoritatea armelor din Finlanda era importată în această perioadă.[20]

Sistemul de credinţe şi practici spirituale

O diversitate de practici de înhumare sugerează o varietate însemnată la nivelul sistemului de credinţe religioase pe teritoriul Finlandei de ayi, pentru perioada vikingă. În unele cazuri, mortul era îngropat împreună cu bunuri diverse, chiar împreună cu barca sa, dacă era comerciant. În alte cazuri acesta era înhumat într-un coşciug fără niciun fel de bunuri. Atât înhumarea, cât şi incinerarea erau practicate, şi ambele intenţionau să-l introducă pe decedat în viaţa de apoi. Sistemul de credinţe includea animismul, şamanismul, chiar şi creştinismul, care la sfârşitul Epocii Fierului va ajunge şi în Finlanda.

În vestul Peninsulei Scandinave, regele danez Harald I s-a botezat creştin în anul 960. Şa est de teritoriul Finlandei de azi, Marele Duce Vladimir al Kievului a devenit creştin în anul 988. În Finlanda, încă din secolul al IX-lea vor pătrunde obiecte de sorginte creştină (de exemplu cruci), aduse atât din vestul, cât şi din estul Europei. Cele mai multe obiecte creştine sunt totuşi datate începând cu secolul al XI-lea, fără ca aceasta să însemne creştinarea populaţiilor respective la o dată atât de recentă. Aceste obiecte creştine, şi mai ales crucile, erau purtate la acel moment ca simple obiecte decorative, fără a avea iniţial pentru cei care le deţineau vreo semnificaţie sau vreun simbolism religios. În plus, comercianţii puteau purta aceste cruci pentru a câştiga bunăvoinţa creştinilor cu care veneau în contact în timpul activităţii lor şi pentru a-şi asigura o afacere de succes.[21]

Organizarea politică a finlandezilor în Epoca Vikingă

Provinciile istorice ale Finlandei

Provinciile istorice ale Finlandei

În tipul Epocii Fierului, în Finlanda s-a înregistrat o uşoară, dar continuă, creştere demografică. Expediţiile vikinge nu explică acest fenomen în sensul unei influenţe directe, de vreme ce vikingii nu au colonizat niciodată Finlanda. Dezvoltarea  economică a zonei a fost un rezultat al schimbului favorizat de prezenţa vikingilor, iar adesea dezvoltarea economică este urmată în societăţile preindustriale de o dezvoltare demografică.[22] Acest lucru nu este  deloc neobişnuit, întrucât, aşa cum a observat în monumentala sa lucrare Paul Kennedy, progresul în centrele economice şi tehnologice motivează adesea şi dezvoltarea economică şi tehnologică în zonele de semiperiferie şi periferie, chiar dacă aceasta este inegală.[23]

În această perioadă, locuirea pe teritoriul Finlandei de astăzi a devenit mai stabilă şi  a cunoscut trei centre principale: Varsinais Suomi (zona de sud-vest a Finlandei), Häme şi Carelia. Insulele Åland erau deja complet suedeze. Zonele locuite de finlandezi, Häme şi triburile careliene nu erau încă organizate politic, dar, sub coordonarea unor conducători locali, între ele exista o strânsă cooperare deterinată de motive legate de cult, de construirea castelelor şi de organizarea apărării, dar şi de raţiuni de organizare a unor expediţii militare, de vânătoare sau de schimb. La nord de aceste zone locuiau triburile de laponi care practicau vânătoarea, zone unde călătoreau colectorii de taxe sau negustorii. În această perioadă, locuirea din provincia Häme începe a se întinde de-a lungul văilor marilor râuri din sudul Laponiei, mai ales în valea râului Tornionjoki. Începând cu această perioadă, locuitorii provinciei Häme şi norvegienii au devenit competitori în ceea ce priveşte colectarea de taxe de la triburile de laponi şi comerţul cu blănuri în Laponia.[24]

Dacă din punct de vedere material, diferenţe remarcabile nu există, organizaţional, însă, finlandezii erau în urma vecinilor lor. În secolul al XI-lea popoarele scandinave formaseră deja trei regate, în vreme ce finlandezii erau încă organizaţi în triburi. Deşi nu exista o formă de organizare statală, a existat totuşi o formă de organizare administrativă, militară şi religioasă. Dovadă în acest sens sunt vechile fortăreţe construite din piatră şi lemn în care oamenii, anunţaţi de focurile aprinse pe dealuri, se refugiau în cazul unor atacuri. Întârzierea în organizarea statală se explică prin caracterul împrăştiat pe care îl aveau aşezările finlandeze, între ele existând vaste porţiuni nelocuite, ca şi prin faptul că finlandezii erau din punct de vedere numeric prea puţini pentru a putea respinge mai puternicii vecini de la est şi vest.[25] Demografia scăzută şi dezechilibrul faţă de vecinii lor mai numeroşi vor constitui trăsături de durată în istoria finlandezilor.

Epoca vikingă se încheie aşadar odată cu încetarea atacurilor vikinge asupra vestului Europei. Din momentul în care vestul le este închis, scandinavii vor căuta noi căi pentru a câştiga faimă şi avere, mulţi găsind această posibilitate prin participarea la cruciade[26], fenomen care a afectat şi Finlanda.

Finlanda

Note:

1. Această sinteză are la bază capitolul al II-lea (autor Elena Dragomir) din lucrarea Istoria Finlandei (autori Silviu Miloiu, Elena Dragomir), editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2010.

2. Periodizarea istoriei Finlandei este foarte diferită de periodizare istoriei Europei în general. Dacă în Europa Sudică şi Occidentală începutul Evului Mediu a fost plasat în secolele IV-V e.n., Finlanda va ieşi din aşa-numită perioadă a preistoriei abia în secolul al XII-lea. În Europa Nordică în general, deci inclusiv în Finlanda, perioada preistorică a durat mai mult decât în oricare altă parte a Europei. De altfel, cronologia tradiţională a istoriei europene în acest caz nu poate fi aplicată în totalitate, de vreme ce în Finlanda ultimei etape a preistoriei (adică Epocii fierului – fie chiar şi o Epocă Romană a Fierului) i-a succedat Evul Mediu, începând cu secolul al XII-lea. Preistoriei îi urmează perioada medievală, care a început pe teritoriul Finlandei mai târziu cu şapte secole decât în restul Europei. Motivele care au favorizat acest fenomen sunt de natură în primul rând geografică şi climatică, zona devenind locuibilă foarte târziu, abia după retragerea calotei glaciare, acum aproximativ 10.000 de ani.

Periodizare generală:Preistorie: 2,4 milioane de ani – 300 î.e.n.Antichitate:  800 î.e.n. – 500 e.nEvul Mediu:  sec. V-XVEpoca Modernă, sec. XVI-XIX Periodizare în cazul Finlandei:Paleolitic: descoperiri controversate, 120.000 î.e.n.Mezolitic: 8.500 î.e.n. – 5.300 î.e.n.Neoliticul: 5.000 î.e.n. – 1.500 î.e.n.Epoca Bronzului: 1.500-500 î.e.n.Epoca Fierului:  500 î.e.n.-1.150 e.n.

Evul Mediu: începe în sec al XII-lea

Periodizare generală a Preistoriei:Epoca Pietrei: – Paleolitic: 2,6 milioane de ani – 10.000 î.e.n.- Mezolitic: 20.000-5.000 î.e.n.- Neolitic: 10.000-5.000 î.e.n.

Epoca Bronzului: 3.600- 600 î.e.n.

Epoca Fierului: 1.000-300 î.e.n.

Periodizare Epoca Fierului pentru teritoriul Finlandei, 500 î.e.n.-1.150 e.n.Epoca Preromană a Fierului, 500-1 î.e.n.Epoca Romană a Fierului, 1-400 e.n.Epoca Migraţiilor, 400-500 e.n.Epoca Merovingiană, 550-800 e.n.

Epoca Vikingă, 800-1100 e.n.


[1] Kirsten Wolf, Daily life of the Vikings, Westport, Connecticut & London: Greenwood Press, 2004, IX, 1-3

[2] Nicolae Iorga sublinia că termenul de rege pentru o perioadă aşa de timpurie nu ar fi totuşi potrivit, acesta reprezentând mai degrabă o folosire politică a istoriei de către regii ulteriori. Pentru a marca diferenţierea faţă de aceste căpetenii sau voievozi, cum îi denumeşte Iorga, primii regi ,,de unitate naţională” şi-au zis „supraregi”. Vezi Nicolae Iorga, Ţări Scandinave. Note de drum şi conferinţe, ediţie de Silviu Miloiu, Târgovişte, Valahia University Press, 2008, 118.

[3] P.H. Sawyer, Kings and Vikings, London & New York: Methuen, 1982, 147

[4] F. Donald Logan, The Vikings in history, Barnes&Noble Boobs, Totowa, New Jersey, 1983, 16-17

[5] Michael Barnes, ,,Languages and ethinc groups”, în Knut Helle (editor), The Cambridge history of Scandinavia, Volume I, Prehistory to 1520, Cambridge: Cambridge University Press, 2003, 101-102

[6] Eino Jutikkala, Kauko Pirinen, A history of Finland, Poorvo, 1996, 33

[7] Varegii erau comercianţii care călătoreau de-a lungul rutei de schimb estice; numele le-a fost dat de ruşi. Varegii au fondat colonii proprii de-a lungul acestei rute şi au format clasa conducătoare în cadrul comunităţilor slave şi fino-ugrice unde s-au stabilit. Conform tradiţiei, expediţia unui conducător vareg în anul 862 a dus la fondarea unui stat rus.

[8] Ella Kivikoski, Finland. Ancient peoples and places, London: Thames and Hudson, 1967, 106-113

[9] Jutikkala, Pirinen, 35-36

[10] Ibid. 33-35

[11] F. Donald Logan, 185

[12] Philip Pulsiano, Kirsten Wolf (ed.), Medieval Scandinavia: an encyclopedia, New York, Garland Publishing, 1993, 190

[13] Jutikkala, Pirinen, 35

[14] Eric Christiansen, The Norsemen in the Viking Age, Oxford, Blackwell,  2002, 77

[15] Gwyn Jones, A history of the Vikings, Oxford, Oxford University Press, 1968, 252

[16] Kivikoski, 114

[17] Jutikkala, Pirinen, 37-39

[18] Peter Sawyer, ,,The viking expansion” in Helle (editor), 121

[19] Kivikoski, 114

[20] Ibid,, 106-109

[21]  Jason Lavery, The history of Finland, Westport, Connecticut and London: Greenwood Press, 2006, Lavery, 24-25

[22] Ibid., 24

[23] Paul Kennedy, The rise and fall of Great Powers. Economic change and military conflict from 1500 to 2000, London: Fontana Press, 1989, 536.

[24] Pulsiano, Wolf, 190

[25] Jutikkala, Pirinen, 39

[26] P.H. Sawyer, Kings and Vikings, London & New York: Methuen, 1982, 6

16 thoughts on “Aventura vikingă şi finlandezii

  1. Am stat 8 luni in danemarca, este imposibil sa nu te indragostesti de stilul de viata nordic.
    Ps: poate avantajul meu a fost si faptul ca sunt un fan al mitologiei nordice😀
    Pss: foarte bun articolul, cu lux de amanunte

    • Multumesc. Ce bine ar fi daca cititorii mei mi-ar lasa cate un semn in legatura cu ce ar vrea sa citeasca pe aici. Acum ca stiu, ma apuc de lucru. In curand mitologia nordica si yggdrasil.🙂

      • raman dator😀
        ps: am citit acum ceva mai multi ani o carte in engleza “mitologia nordica” , un fel de “Getica” noastra scrisa de vasile parvan daca nu ma insel … o carte a naibii de mare🙂, ideea este ca nu mai reusesc sa-mi aduc aminte numele cartii in engleza :((

      • Sunt multe lucari in engleza despre mitologia nodica. Cele mai multe au in titlu sintagme ca “Norse mithology”, “Norse myths”, “Scandinavian mithology”, “Norse gods”, “Myths of Norsemen”, “Norse religion”. Probabil ai citit asa ceva… Pe de alta parte, daca spui ca era o carte foarte mare, poate ca e vorba de o enciclopedie cum ar fi “The Encyclopedia of Mithology. Classical, celtic, norse” sau asa ceva…

  2. Maaama ce articol bun, bravo!

    In urma cu multi ani am vazut un documentar despre vikingi. Pe langa multe altele, m-a fascinat modul lor de orientare utilizand pietrele care reflectau lumina in anumite pozitii.

    De atunci si pana acum am citit foarte multe despre ei si asa semi-barbari cum ii considera lumea, au fost foarte, dar foarte interesanti.

  3. In Archaeology magazine this month, great article on 2 Viking boats discovered. According to the dating process, the ships were built approx. 650-700 and the men died between 700 & 750 (a century before the ‘Viking Age’ of sailing was originally thought to have started) in Estonia. I’ve always greatly admired the true Viking spirit and their development of the first democratic government.

  4. Am fost la Visby şi am rămas uimit de zidul fortificat pe care au realizat-o locuitorii insulei în urmă cu aproximativ 800 de ani. Cunoaşteţi cumva dacă aveau legături cu aşa-numiţii vikingi?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s