În Finlanda şcoala nu este obligatorie, dar educaţia este!

2În timpul Evului Mediu şi la începutul Epocii Moderne, Biserica a fost cea care a avut în grijă educaţia maselor din Finlanda. Tot ea este cea care, începând cu secolul al XVII-lea, şi-a propus să îi înveţe pe finlandezi să citească.  Un decret bisericesc din 1686 a stabilit că toţi cei care doreau să se căsătorească trebuiau să facă mai întâi dovada că ştiau să citească.

În acest sens, tinerii învăţau din ,,Micul catehism” al lui Martin Luther[1] tradus în limba finlandeză. Părinţii erau cei care ar fi trebuit să îi înveţe pe copii să citească. Dacă nu reuşeau, copiii erau trimişi la un dascăl de şcoală, la un slujbaş al bisericii sau la altă persoană cunoscătoare de carte. Episcopii verificau cu stricteţe clerul pentru a vedea dacă acest program simplu de educare a maselor era îndeplinit. Oamenii puteau primi Sfânta Comuniune numai dacă puteau dovedi că ştiau să citească. Cei care nu treceau acest test erau public rugaţi să se ducă înapoi la casa parohială pentru o altă examinare.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, analfabetismul era complet înlăturat în Finlanda. Abilitatea de a citi însă era un fapt obişnuit încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.[2] Primele cifre exacte în acest sens datează din 1880 şi arată că în acel an 97,6% dintre locuitorii cu vârste de peste 10 ani erau ştiutori de carte. Ştiinţa de carte a dus la creşterea interesului pentru citit în general. În 1870 existau sute de „biblioteci ale poporului”, iar la sfârşitul secolului al XIX-lea numărul acestora ajunsese la 2.000. Şcoli elementare au fost create în toată ţara în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, unele fiind înfiinţate de cetăţeni particulari, altele de Biserica Luterană.

Prima lege care viza şcoala elementară datează din 1866. Ea prevedea deschiderea şcolilor prin grija autorităţilor locale. Şcolile elementare deveneau astfel instituţii laice. O altă lege din 1898 obligă autorităţile locale să  se asigure că toţi elevii de vârstă şcolară beneficiază de instrucţie. Aşadar, din acel moment sistemul şcolar a fost transferat oficial de la biserică la autorităţile laice.[3]

Constituţia din 1919 prevedea faptul că legi suplimentare aveau să reformeze sistemul de educaţie. După lungi pregătiri, în 1921 au fost adoptate Actul privind educaţia obligatorie şi Actul privind finanţarea şcolilor elementare. În 1923 a fost adoptat Actul cu privire la principiile organizării şcolii elementare, urmat în 1925 de o lege care trata problema susţinerii de către stat a şcolilor elementare private. Orice copil mai mare de şapte ani intra sub incidenţa Actului privind educaţia obligatorie. Copiii care locuiau la peste 5 kilometri distanţă de cea mai apropiată şcoală în zonele slab populate nu erau obligaţi să meargă la şcoală. După cei 6-7 ani de şcolă elementară urmau alţi doi ani de studii. Cursurile şcolii elementare durau 6 ani, grupaţi pe două cicluri: primii doi ani în şcoala primară, apoi patru ani în cursul superior.

După numai cinci ani de la adoptarea legii obligativităţii învăţământului, numărul şcolilor elementare primare în zonele rurale a crescut de la 586 la aproximativ 1.750, al învăţătorilor de la 642 la aproximativ 1.900, iar cel al elevilor de la aproximativ 21.000 la circa 50.000. Şi numărul şcolilor elementare superioare a crescut între 1921 şi 1926 de la 3.639 la 4.400, al profesorilor de la 5.045 la 6.500, iar al elevilor de la 179.389 la 230.000. Cheltuielile bugetare pentru şcolile elementare au crescut, de asemenea, spectaculos, de peste 4 ori în primii cinci ani de aplicare a legii. Pregătirea învăţătorilor şi profesorilor a fost o preocupare constantă în anii respectivi.[4] Liceele au continuat să funcţioneze pe baza regulamentelor şi legilor anterioare. În 1924 exitau în Finlanda 66 de licee de stat cu peste 19.000 de elevi şi 122 de licee private cu peste 21.000 de elevi.[5]

Universităţile se dezvoltă şi ele în perioada interbelică foarte mult. În 1919 Universitatea Imperială Alexandru a fost redenumită Universitatea din Helsinki. Fondată în 1640 la Turku sub numele Academia Regală din Turku, Universitatea fusese distrusă de un incendiu în 1827 şi mutată la Helsinki în 1829. Rolul Universităţii în societate a sporit foarte mult în perioada interbelică. Numărul studenţilor a crescut de la  aproximativ 3.000 în 1915 la peste 6.500 în anii 1920 şi 1930. Influenţa cadrelor universitare în viaţa politică a continuat să fie foarte importantă în primii ani ai independenţei, aşa cum fusese şi în perioada anterioară. Profesorii Lauri Inhman, J.V. Venola, Rafael Erich şi Antti Tulenheimo au îndeplinit funcţia de prim-ministru al Finlandei în anii 1920, şi, dacă includem şi pe fostul profesor A.J. Cajander, putem considera că opt dintre primele zece guverne ale Finlandei independente au fost conduse de un profesor al Universităţii din Helsinki. T.M. Kivimäki, în anii 1930, şi Edwin Linkomies, la începutul anilor 1940, sunt alţi profesori universitari care au îndeplinit funcţia de prim-ministru. Primul preşedintele al Finlandei, K.I. Stålberg (1919-1925), fusese şi el profesor al Universităţii din Helsinki, iar viitorii preşedinţi L. C. Relander (1925-1931), J.K. Paasikivi (1946-1956) şi J. Kekkonen (1956-1982) au obţinut titlul de doctor al aceleiaşi universităţii. Cea mai mare parte a ambasadorilor Finlandei în primii săi ani de independenţă provenea din rândul profesorilor universitari şi al docenţilor Universităţii din Helsinki.[6]

După al Doilea Război Mondial, educaţia a funcţionat pe baza legislaţiei interbelice până în anii 1970. Legile privind educaţia din anii 1970 au introdus educaţia obligatorie şi gratuită pentru o perioadă de 9 ani, de la 7 la 16 ani. Astăzi, educaţia obligatorie este guvernată de o serie de legi precum Actul educaţiei obligatorii Nr. 628/1998, Decretul educaţiei obligatorii Nr. 852/1998, Decretul guvernamental cu privire la obiectivele naţionale generale şi la distribuirea orelor pe lecţii în educaţia obligatorie Nr. 1435/2001 etc.[7] Educaţia obligatorie este structurată pe două cicluri. În primii şase ani un singur profesor predă toate disciplinele de învăţătânt, iar în ultimii trei ani disciplinele de învăţământ sunt predate de profesori diferiţi.

Structura sistemului de educaţie finalndezÎn 2008 aproape toţi copiii, 99,7%, au îndeplinit cerinţele programei analitice obligatorii. Educaţia devine obligatorie în anul în care copilul împlineşte şapte ani, dar există posibilitatea ca acesta să înceapă şcoala cu un an mai devreme sau cu un an mai târziu, în funcţie de dezvoltarea sa intelectuală, stabilită printr-o serie de examinări. Părinţii sau tutorii sunt notificaţi când copilul trebuie înscris la şcoală, iar daca nu îndeplinesc această obligativitate nici după cea de-a doua notificare pot fi acuzaţi de neglijenţă. Şcoala nu este obligatorie, doar educaţie este obligatorie. Un elev poate studia şi în afara şcolii, acasă de exemplu, dar periodic se verifică în sistemul educaţional de stat progresele copilului care nu frecventează şcoala. Numărul celor care studiază acasă este însă foarte mic. Grădiniţa nu este obligatorie, ci voluntară. Unele şcoli oferă o grupă de grădiniţă pregătitoare pentru şcoală pentru copiii de şase ani. După cei nouă ani obligatorii, tânărul poate continua studiile sau nu. Cei care decid să continue studiile[8] au două opţiuni: şcoala secundară (care durează patru ani maximum – cu posibilitatea de completare în doi ani – şi care se încheie cu un examen naţional pe baza căruia se fac apoi admiterile în universităţi) şi educaţia vocaţională (care durează doi sau trei ani, în funcţie de domeniul de studiu). Scopul educaţiei vocaţionale este de a pregăti muncitori calificaţi pentru diferite domenii. Educaţia vocaţională poate fi urmată şi ea de studii superioare, în politehnici. Un aspect foarte important în cazul educaţiei vocaţionale este practica făcută chiar la locul de muncă, în domeniul pentru care tânărul respectiv se pregăteşte.

După încheierea acestei etape de studii, fie în şcoala vocaţională, fie în cea generală, tinerii pot aplica pentru admiterea într-o facultate. Sistemul educaţiei superioare are două sectoare, universităţile şi politehnicile. Sistemul de educaţie finlandez permite cetăţenilor finlandezi să îşi desăvârşească educaţia sau calificarea la orice vârstă.[9]

Politehnicile oferă educaţie în următaorele domenii: ştiinţe umaniste şi ale educaţiei; cultură; ştiinţe naturale; turism, catering şi servicii domestice; servicii sociale, sănătate şi sport; tehnologie, telecomunicaţii şi transport; ştiinţe sociale, afaceri şi administraţie. Există peste 20 de politehnici în Finlanda, la care se adaugă Politehnica din Insulele Åland şi Colegiul de Poliţie al Finlandei. Cele 20 de universităţi finlandeze oferă pregătire în domenii precum ştiinţe umaniste, tehnologie, ştiinţe naturale, artă şi design, teatru şi dans, medicină veterinară etc.[10]

După război, numărul studenţilor a crescut foarte mult, de la aproximativ 6.500 în anii 1930, la peste 9.000 la sfârşitul anilor 1940, la peste 15.000 în 1963, la peste 20.000 în 1967[11] şi la peste 38.000 în 2007.[12] Constituţia asigură dreptul la educaţie privată, dar şcolile private respectă curriculumul naţional şi au nevoie pentru a funcţiona de licenţa de funcţionare acordată de Ministerul Educaţiei.[13] Numărul şcolilor particulare este foarte mic, 27 în 2004, faţă de 3.418 şcoli publice înregistrate în acelaşi an.

Abandonarea şcolii este extrem de rară. Gratuitatea presupune manualele, materialele auxiliare, masa de prânz la şcoală. Educaţia obligatorie nu se încheie cu un examen. Doar un certificat este dovada îndeplinirii cerinţelor din programa analitică. Predarea se face în cele două limbi naţionale, finlandeză sau suedeză. În 2005 funcţionau 3.579 de şcoli obligatorii, 3.257 cu predare în limba finlandeză, 315 cu predare în suedeză şi 7 cu predare bilingvă, finlandeză şi suedeză.[14]

Sistemul finlandez de educaţie este printre cele mai de succes din lume astăzi şi tot mai mulţi sunt cei care încearcă să identifice explicaţiile acestui succes şi să îi urmeze eventual exemplul. De ani de zile adolescenţii finlandezi obţin scoruri foarte înalte la testele internaţionale, plasându-se întotdeauna în fruntea clasamentului. De exemplu, testul OECD (Organization for Economic Cooperation and Development) din 2006, care s-a concentrat asupra ştiinţei şi ale cărui rezultate au fost făcute publice la sfârşitul anului 2007, i-a plasat pe elevii finlandezi pe primul loc în domeniul ştiinţelor şi pe primele locuri în domeniile matematică şi abilităţi de citire. Testul a fost aplicat unui număr de peste 400.000 de tineri de 15 ani din 57 de ţări. Punctajul total plasa Finlanda pe primul loc în rezultatele Programului Internaţional de Evaluare al Elevilor (PISA). SUA s-au plasat pe la mijlocul clasamentului în matematică şi ştiinţe, în vreme ce abilităţile de citire ale elevilor americani s-au dovedit foarte slabe.[15] Romania s-a plasat pe locul 47 din 57 în ştiinţe, cu un scor de 418 puncte şi pe locul 45 la matematică, cu un scor de 415 puncte.[16] Evaluarea abilităţilor de citire/lectură a adus României un punctaj de 396 şi un loc 48, ceea ce ne plasa mult sub nivelul rezultatelor medii (500 puncte) pe plan internaţional.[17]

În aceste condiţii nu ar trebui să ne suprindă caracterizările făcute adesea educaţiei româneşti, anume că sistemul de învăţământ din România este ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate. Sistemul de învăţământ finlandez este relevant în raport cu nevoile economice şi sociale, în vreme ce în România acest criteriu de eficienţă nu este îndeplinit. Cel dintâi este echitabil, în vreme ce în România, în ciuda unor eforturi, apartenenţa la mediul rural este încă asociată cu dezavantaje majore. Grupurile vulnerabile social continuă să fie şi dezavantajate social. Infrastructura şi resursele educaţionale sunt de foarte slabă calitate. Şcolile din România au o arhitectură de secol al XIX-lea, multe dintre ele sunt chiar ridicate în secolul al XIX-lea. Potrivit unor date, 82% dintre clădirile şcolare de la noi sunt ridicate înainte de 1970 şi nu mai îndeplinesc cerinţele de pregătire actuale.[18] În Finlanda în schimb, clădirile sunt noi, moderne, dotate cu mijloace tehnice moderne, educaţia este echitabilă, profesorii preferă să se concentreze asupra elevilor care întâmpină dificultăţi şi nu asupra ridicării performanţelor celor foarte buni, pe care preferă să îi antreneze în pregătirea şi spijinirea celor dintâi.[19] Resursa umană în România îmbătrâneşte (cu o medie de vârstă de 42 de ani în 2008), iar calitatea prestaţiei este în general slabă. Programele şcolare sunt deosebit de încărcate şi lipsite de viziune, nu se accentuează formarea capacităţilor şi abilităţilor practice, nu este concentrat pe competenţele necesare dezvoltării personale şi economiei cunoaşterii, managementul unităţilor şcolare este politizat excesiv, inerţia sistemului este uriaşă. În Finlanda profesorii sunt deţinători de diplome de master, iar pentru ocuparea unui post în învăţământ se pot depune şi 40 de candidaturi, aşa încât întotdeauna poate fi ales cel mai bun. Tinerii sunt pregătiţi cu responsabilitate pentru cariera didactică, sunt foarte bine plătiţi, au libertate în pregătirea lecţiilor şi alegerea resurselor, a cărţilor etc. Sistemul este foarte puţin încorsetat de reguli şi norme. „În clasă singura regulă este  fără telefoane mobile, i-pod-uri şi şepci”, spunea un profesor finlandez într-un interviu. Elevii şi profesorii se adresează unii altora folosind prenumele. Temele pentru acasă nu ocupă mai mult de o jumătate de oră, elevii nu au uniforme, nu au clase/grupuri de excelenţă, nu sunt într-o relaţie de subordonare faţă de profesori, nu sună clopoţelul de intrare, sunt foarte puţine teste obligatorii şi standardizate, admiterea la facultate nu este o dramă nici pentru tineri, nici pentru părinţii lor.

Notă: Un procent important de analfabeţi este încă de găsit astăzi în rândul minorităţii romilor finlandezi. Aceasta număra în 2008 aproximativ 10.000 de persoane, la care se adaugă aproximativ 3.000 de romi finlandezi care trăiesc în Suedia. Numărul lor exact nu este cunoscut pentru că cetăţenii finlandezi nu sunt înregistraţi în funcţie de originea lor etnică. În teorie, populaţia romă are aceleaşi drepturi ca populaţia majoritară, în practică însă nivelul lor de educaţie este mult mai scăzut faţă de cel al populaţiei majoritare, fără ca explicaţia să se afle în vreun fel de discriminare făcută de stat. Principala problemă este aceea că elevii romi nu reuşesc să încheie şcoala obligatorie şi prin urmare nu pot avea acces la educaţie în etapele superioare. Educaţia adulţilor romi este, de asemenea, o problemă aflată în atenţia autorităţilor finlandeze. Constituţia Finlandei din 1995 a lărgit drepturile lingvistice şi asupra populaţiei rome, asigurând totodată condiţiile pentru păstrarea identităţii lor culturale şi a diferitelor dialecte ale limbii rome, o fascinantă îmbinare de limbă finlandeză, suedeză şi hindi. În orice şcoală în care se află înscrişi cel puţin patru elevi romi, aceştia au dreptul de a studia în limbă romă, dacă îşi exprimă această dorinţă.[20]


[1] Micul catehism scris de Martin Luther a fost publicat în 1529.

[2] Pentru comparaţie, în 1948, 23% din populaţia României cu vârsta de peste şapte ani era încă analfabetă. 86% din această populaţie locuia în mediul rural şi 70 % din ea era reprezentată de femei şi fete. Recensământul din 1948, în Ion Alexandrescu et al. (editori), Enciclopedia de istorie a Romaniei, Bucureşti, Meronia, 2000, 349-351

[3] Jorma Louhivuori, “The church and education”, în Göran Erik Stenius (ed.), Introduction to Finland 1963, Porvoo, Helsinki, Werner Söderström Osakeyhtiö , 1963, p. 177

[4] A.J. Tarjanne, „The elementary school system”, în Finland, the country, its people and its institutions, Helsinki, Otava Publishing, 1926, 427-431

[5]  W. Ruin, O. Mantere, „Secondary school”, în Finland, the country, its people and its institutions, 431-445

[6] Matti Klinge, Universty of Helsinki. A short history, Universitz of Helsinki, 1980, 5-40

[7] The Finnish National Board of Education, Basic education, la http://www.oph.fi/english/education/basic_education, accesat la 20 august 2013

[8] Majoritatea tinerilor continuă studiile. În 2003, 92% dintre cei care au încheiat nivelul educaţiei obligatorii şi-au continuat studiile. Numărul celor care continuă cu studiile vocaţionale este în scădere. În 2003, peste 121.000 de elevi urmau şcolile secundare generale. Numărul elevilor din şcolile secundare vocaţionale era de peste 171.000 în 1995, peste 166.000 în 1996, peste 153.000 în 1997, pentru a ajunge 126.000 în 2001.  The Finnish National Board of Education, Upper secondary education, la http://www.oph.fi/english/page.asp?path=447,4699,4840, accesat la 31 iulie 2008

[9] Eurydice Finland for Euridice Database, The education system of Finland 2001, National Board of Education, Helsinki, 2001 20-21

[10] The Finnish National Board of Education, Higher education, la http://www.oph.fi/english/page.asp?path=447,4699,4836, accesat la 31 iulie 2008

[11] Matti Klinge, 1980, 32

[12] University of Helsinki, Annual report, 2007, la http://www.helsinki.fi/vuosikertomus2007/english/index.htm, accesat la 25 iulie 2008.

[13] Eurydice Finland for Euridice Database, The education system of Finland 2001, National Board of education, Helsinki, 2001, 28

[14] The Finnish National Board of Education, Basic education, la http://www.oph.fi/english/page.asp?path=447,4699,4847, accesat la 31 iulie 2008

[15] Ellen Gamerman, “What makes the Finnish kids so smart?”, în The Wall Street  Journal, 29 februarie 2008, online edition, la http://online.wsj.com/public/article/SB120425355065601997-7Bp8YFw7Yy1n9bdKtVyP7KBAcJA_20080330.html, accesat la 9 august 2008

[16] US Department of Education NCES 2008-016, National Center for Education Statisctics, Highlights from PISA 2006: Performance of US 15-years-old students in science and mathematics literacy in an international context, December 2007, 6-12

[17] Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar, Programul Internaţional OECD pentru Evaluarea Elevilor, PISA 2006. Raportul Centrului Naţional, Bucureşti, 2008, 31-56

[18] Ibidem, 8

[19] Ellen Gamerman, “What makes the Finnish kids so smart?”, în The Wall Street  Journal, 29 februarie 2008, online edition, la http://online.wsj.com/public/article/SB120425355065601997-7Bp8YFw7Yy1n9bdKtVyP7KBAcJA_20080330.html, accesat la 9 august 2008

[20] The Finnish National Board of Education, Education for romanies, la http://www.oph.fi/english/SubPage.asp?path=447,4699,6276, accesat la 31 iulie 2008. Neil Kent, Helsinki. A cultural and literary history, Oxford, Signal Books, 2004, p. 83

31 thoughts on “În Finlanda şcoala nu este obligatorie, dar educaţia este!

  1. Felicitari pentru articol! Am fost cinci ani profesor de istorie in Romania. As vrea sa gasesc ceva inteligent de spus in apararea invatamantului romanesc, dar nu prea imi vine nimic in minte. Si lucrurile merg spre mai rau, pentru ca intra in sistem din ce in ce mai multi tineri profesori care nu stiu sa predea fara sa citeasca din manual (daca acesta este predat!), Acest lucru se intampla pentru ca salariile sunt atat de mici.

    • ” Acest lucru se intampla pentru ca salariile sunt atat de mici ” ?????????????????????
      Nu-i ADEVARAT !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
      Acest lucru
      ( ” ………………tineri profesori care NU STIU SA PREDEA fara sa citesca din manual …………………”)
      se intampla
      SI
      din cauza faptului ca acei
      ” tineri profesori ”
      ( unii, nu toti… )
      sunt dintre acei absolventi de liceu cu BAC-ul luat pe SPAGA , FACULTATEA facuta la distanta mare de CARTE si INSTITUTIA in cauza, cu DIPLOMA de LICENTA luata pe BANI….
      si asa mai departe !!!
      Toata lumea DA VINA pe SALARIILE MICI de parca pe vremea lui CEAUSESCU
      cand se facea CARTE nu gluma, SALARIILE srau MARI ???
      Hai sa fim rezonabili!
      Aliosa.

      • Din pacate problema este mult mai complicata. Dar va admit teoria de dragul discutiei si va intreb: De ce credeti ca ajung in invatamant oameni care nu au fost in stare sa-si ia examenele fara spaga, oameni care “predau” doar citind din manual? Pai… pentru ca cei bine pregatiti tind sa nu vina in invatamant unde salariile sunt mici. Suntem intr-un cerc vicios.

      • viața, societatea, cultura etc. din cercuri vicioase sunt făcute🙂

        eu cred că problema e pusă ușor greșit.
        baiul nu este cum ajung oamenii mai puțin pregătiți să fie profesori, ci cum de nu se perfecționează în această funcție.
        iar fenomenul este foarte simplu: nu există nicio forță care să-i oblige să fie buni.
        nici nu-i obligă nimeni, nici nu câștigă ei ceva fiind mai buni.
        lipsa motivării, fără doar și poate.

  2. Sitemul de invatamant din Romania, pare o gluma buna daca nu ar avea si consecinte, vorbiti de salariu mic dar despre calitatea morala , etica, profesionala a dascalului de astazi ce putem spune ? Copii nostri sunt educati de astfel de oameni si vrem luna de pe cer de la ei ?

  3. Despre profesori, ce sa spun? Exista oameni si oameni… Unii tin la statutul (meseriei) lor, altii nu. Asa era si in anii ’80, cand eram eu elev. Asa cred ca era si in anii interbelici. Insa in zilele noastre oamenii de calitate sunt din ce in ce mai putini in invatamant. Si lucrurile nu se vor opri aici. Adica, va fi mult mai rau!

    • Ma si tem sa intru in discutia asta… ca s-ar putea sa nu ma mai opresc. Sigur ca exista oameni si oameni. Eu cred ca nu e drept sa punem cu totul cruce unui sistem intreg cu mii de profesori in el…

  4. Si elevii si-au schimbat atitudinea. Au inceput sa intrebe: “de ce trebuie sa invatam? Cu cat vom avea mai multa scoala, cu atat vom fi mai saraci!”. Si nu prea stii ce sa le raspunzi, ca profesor…

    PS Traba cu liniile paralele… depinde cum le privesti, pot fi un dreptunghi, fara unghi (-uri)🙂 Sau, daca ai photoshop acasa…

  5. Nu prea găsesc cuvinte potrivite pentru a aprecia la justa valoare efortul pe care îl depui. Ar fi simplu să spun :Felicitări ! dar parcă-i prea puțin.

  6. Excelent articol. “Unele şcoli oferă o grupă de grădiniţă pregătitoare pentru şcoală pentru copiii de şase ani.” As adauga aici ca toti copiii au acces la gradinita pregatitoare – cateodata aceste grupe sunt organizate in scoli, alteori in gradinite, depinde de spatiu. Dar exista intotdeauna. Deocamdata gradinita pregatitoare nu e obligatorie, dar am citit de curand in presa locala ca se discuta posibilitatea obligativitatii.

  7. After translating your post and reading it, I found it very interesting. If I understood it correctly there is a percentage of the population that has Romanian roots? And of those who are in this group is where the largest numbers of those who are still illiterate? The other thing I found fascinating is the system itself. If the numbers are accurate then it stands to reason using this system in other countries might prove to be just as effective. Great post. Thanks.

  8. Modelul lor inca este studiat si incepe sa fie predat in scoli. Modelul nordic.
    Este foarte interesant modul in care nordicii au inteles ca investitia in educatie este cea mai buna afacere pe termen lung.
    Pentru educatie, am inteles ca se aloca per om circa 200.000 de euro, suma care acopera tot ceea ce tine de sistemul educational, din primul minut de gimnaziala si pana in ultimul de masterat.

    O suma destul de mare la prima vedere, dar cand te gandesti ca investesti in oameni care ulterior creeaza afaceri la tine in tara, in speta aduc bani prin ideile lor, este o metoda pe care eu o gasesc foarte eficienta.

    Ce articol bun.

    • Romanii aplica si ei, mai bine zis importa, una sau alta din sisteme de educatie straine. Printre ultimele gaselnite, clasa pregatitoare sau clasa zero. Numai ca noi tindem sa importam iar forme fara fond. Sa va dau un exemplu pe care il cunosc direct, dintr/o scoala. “Clasa zero” presupune investitii speciale, inclusiv in material didactic. Ei bine, acest material didactic a sosit in martie 2013 pentru anul scolar 2012-2013. Nimanui nu i-a pasat cu ce isi fac profesorii lectiile intre timp. Daca ‘au inspectie’, inspectorii urla ca nu este totul asa cum s-a dispus “de sus”. Sa ii pui pe parinti sa cumpere? E ilegal si oricum nici ei nu au cu ce cumpara. Sa cumpere profesorul? Nici el n-are bani, iar cheltuielile sunt uriase. Asa ca, dupa parerea mea, pana nu finantam si nu dotam scolile ca in strainatate, ne comparam degeaba cu unii sau cu altii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s