Ei erau curajoşi, ele doar inconştiente

,,Vezi-ţi, domnişoară, de treabă, dacă eşti şcolăriţă 

sau de funcţie, dacă eşti angajată  pe undeva!

O tânără tocmai a fost trimisă la plimbare… Cuvintele de mai sus aparţin unui bărbat politicos, dar cu şcoala vieţii. Îngăduitor, dar exasperat. Şi, sincer, avea dreptate: femeile României interbelice merseseră prea departe cu emanciparea. Doreau, nici mai mult, nici mai puţin, să piloteze avioane sau să sară cu paraşuta. Să facă ceea ce doar unii bărbaţi – cei adevăraţi – îndrăzneau! Desigur, era o diferenţă, clară ca lumina zilei: ei erau curajoşi, ele doar inconştiente.” 

Aşa începe cartea despre care scriu astăzi: Sorin Turturică, „Aviatoarele României. Din înaltul cerului în beciurile Securităţii”, Editura Militară, Bucureşti, 2013, 208 pagini.

1După cum autorul însuşi plastic mărturiseşte, Aviatoarele României constituie o pagină de „istorie a aviaţiei române la feminin”, un exerciţiu obligatoriu de recuperare şi totodată de popularizare a unor fapte, evenimente şi personalităţi foarte puţin cunoscute, dar foarte importante în istoria României în general, în istoria aviaţiei române în particular.

Una dintre aceste personalităţi este Elena Caragiani (1887-1929), prima femeie româncă ce a o obţinut brevet de pilot aviator. Învăţase să zboare la Şcoala de Zbor a Ligii Naţionale Aeriene de la Băneasa, dar, pentru că „era femeie” [1], în România i s-a refuzat dreptul de a se prezenta la examenul de brevetare. Şi-a obţinut prin urmare brevetul în Franţa în februarie 1914. În 1916 Elena Caragiani a încercat să se încadreze în aviaţia militară, dar a fost refuzată din acelaşi motiv.

În 1927 Smaranda Brăescu (1897-?) încerca şi ea, tot fără succes, să-şi obţină brevetul de aviatoare în România. Un an mai târziu, în 1928, primea la Berlin brevetul de paraşutistă, devenind prima femeie româncă şi a patra din Europa (după Franţa, Cehoslovacia şi Elveţia) care deţinea un asemenea brevet. Intrată în lumea paraşutismului sportiv (pentru că aviaţia era încă un domeniu închis femeilor din România), la 2 octombrie 1931 Smaranda Brăescu a doborât recordul naţional şi pe cel mondial feminin, sărind cu paraşuta de la 6.200 de metri înălţime, performanţă pentru care a fost decorată de Regele Carol al II-lea cu Ordinul Virtutea Aeronautică, Clasa Crucea de Aur. La 19 mai 1932, ea dobora recordul mondial absolut la saltul cu paraşuta, sărind de la 7.233 de metri, la Sacramento, în SUA. Sorin Turturică scrie că, până la Nadia Comăneci, nicio altă sportivă româncă nu s-a mai bucurat de notorietatea mondială a Smarandei Brăescu. Tot în SUA, Smaranda Brăescu obţine la 8 octombrie 1932 brevetul de aviatoare.

Irina Burnaia, Marina Ştirbey, Ioana Cantacuzino, Mariana Drăgescu, Nadia Russo, Virginia Duţescu, Victoria Comşa, Maria Adam, Jana Iliescu sunt alte femei românce care în anii 1930 obţin brevet de aviatoare. „Povestea” lor ne-o spune Sorin Turturică deopotrivă cu talent literar şi cu rigurozitate ştiinţifică, notând fie luptele lor cu birocraţia şi – nu de puţine ori – cu misoginismul epocii, fie înverşunarea lor de a face performanţă şi de a bate recorduri într-un domeniu stăpânit mai mult decât altele de către bărbaţi, fie curajul lor de a participa cu Escadrila Albă la efortul de război sau de a înfunda puşcăriile comuniste, fie neşansa lor de a muri în accidente aviatice.

Am căutat în Dicţionar Biografic de Istorie a României (coordonator Stan Stoica, editura Meronia, Bucureşti, 2008, 631 de pagini) pe Smaranda Brăescu, pe Elena Caragiani sau pe Mariana Drăgescu. Nu le-am găsit. Am căutat să văd dacă monumentala Istoria României în date (Coordonator Dinu C. Giurescu, ediţia a III-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, 1144 de pagini) a înregistrat performanţa obţinută la 19 mai 1932 de către Smaranda Brăescu. Nu a înregistrat-o. Toate acestea arată cât de puţin cunoscută este aceasta „pagină de istorie la feminin”, cât de puţină importanţă se acordă încă acestor „istorii minore”. Toate acestea demostrează, în consecinţă, cât de necesară este lucrarea Aviatoarele României.

Autorul urmăreşte destinul „personajelor” sale de la primele semne ale pasiunii lor pentru zbor pănă la momentul în care ajung iremediabil în „înaltul cerului”. Ca să refacă destinul lor, Sorin Turturică utilizează surse variate precum presa vremii (mai ales presa aviatică), memorii, interviuri, jurnale, dar şi documente din Arhivele Naţionale ale României sau din fondurile Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Este o anume ironie istorică în faptul că, în foarte multe situaţii, Arhiva Securităţii pare să fie singura căre a păstrat informaţii şi date despre femeile care fac obiectul de studiu al acestei lucrări remarcabile.

Sorin Turturică se dovedeşte a fi un fin şi atent utilizator al surselor primare în general, al celor oferite de CNSAS în particular, arătându-se în permanenţă conştient că informaţiile deţinute de arhiva Securităţii  cu privire la viaţa şi activitatea acestor aviatoare trebuie privite cel puţin cu circumspecţie. Totuşi, acestea sunt deocamdată singurele surse de arhivă care ne oferă date cu privire la relaţia dintre regimul politic şi aceste prime aviatoare ale României, care s-au văzut acuzate după război de uneltire împotriva regimului, de spionaj sau de participare la războiul antisovietic. Unele au fugit din ţară, dar au fost condamnate în contumacie şi decenii la rând au fost urmărite de Securitate prin ţări străine. Altele, rămase în România, şi-au pierdut averea sau şi-au văzut soţii închişi în puşcării sau trimişi la Canal. Unele au trecut prin anchete grele şi au ajuns în puşcăriile comuniste ele însele. Altele au fost „racolate” cu mai mult sau mai puţin succes ca informatoare ale Securităţii. Unele au murit devreme în lipsuri şi deprimare. Altele au rezistat şi au trăit suficient încât să se mai întâlnească o dată în anii 1990.

Aviatoarele României nu este o lucrare exhaustivă. Autorul arată că în foarte multe cazuri informaţia pur şi simplu nu este disponibilă încă, ceea ce înseamnă că foarte multe surprize ne aşteaptă încă pe noi, cititorii, de la acest domeniu. Probabil cel mai mare mister este cel legat de viaţa (sau moartea?) postbelică a Smarandei Brăescu. Documentele deţinute de CNSAS oferă informaţii contradictorii în acest sens, ba că Smaranda a murit în 1948, ba că s-a ascuns în ţară pe la diferite mănăstiri şi rude sub un nume fals, ba că a fugit în Occident unde, se pare, ar fi trăit încă în anii 1970. Cert este că nu ştim sigur (încă) ce s-a întâmplat cu ea.

Aviatoarele României însumează o serie de calităţi incontestabile. Este scrisă cu acribie, contribuind substanţial la îmbogăţirea cunoaşterii istorice în domeniu. Se bazează pe o riguroasă cercetare a surselor secundare şi primare şi aduce în atenţia publicului, specialist sau nu, o „poveste” pe cât de extraordinară, pe atât de puţin cunoscută. Lucrarea este totodată scrisă cu consideraţie pentru cititorul nespecialist, fiind complet lipsită de păcatele pe care „cărţile de istorie” le-ar putea uneori avea. Autorul scrie într-un stil clar, concis şi atrăgător şi realizează o combinaţie perfectă între istoria descriptivă şi istoria analitică. Întrebările pe care le ridică pentru viitor studiu sunt justificate. Analizele sale sunt pertinente. Concluziile sale sunt convingătoare.

Sorin Turturică scrie de pe poziţiile unui spirit umanist, arătându-şi în permanenţă încrederea în om şi afirmând continuu, explicit sau implicit, dreptul fiinţei umane, al femeii inclusiv, la libertate, la egalitate, la demnitate. Despre „subiectul” cărţii sale Sorin Turturică scrie cu emoţie şi cu admiraţie, dar, din fericire, el nu cade în păcatul de a trece cu vederea umbrele personajelor sale, umbre care sunt şi ele atent prezentate.

Cartea Aviatoarele României este o lucrare excepţională şi pentru că reuşeşte să îmbine perfect rigurozitatea ştiinţifică cu popularizarea istoriei. Sunteţi preocupaţi de istoria aviaţiei? De istoria României postbelice? De metodele Securităţii de anchetă şi de racolare a informatorilor? De istoria feminismului în România? De rezistenţa anticomunistă din primii ani postbelici? Poate sunteţi pasionaţi de biografiile extraordinare ale unor oameni senzaţionali. Poate sunteţi un mare iubitor de roman poliţist sau de război. Sunteţi poate un student la chimie sau un elev de liceu care vrea să-şi omoare plictiseala văratică. Indiferent în care categorie aţi fi, veţi găsi cred în Aviatoarele României o lectura pasionantă şi incitantă. De aceea o recomand cu căldură tuturor şi mă bucur să constat că este disponibilă în librăriile online sau în cele clasice.


[1] Să ne amintim că la acea dată femeile din România nu aveau  drepturi civile, politice sau juridice. Nu aveau, de exemplu, drept de vot. Abia în 1929, prin Legea pentru organizare administrativă din 3 august, anumite categorii de femei primesc dreptul de a vota, anume: absolventele ciclului inferior secundar, funcţionarele, văduvele de război, femeile care fuseseră decorate pentru activităţile din timpul războiului, cele care conduceau societăţi cu personalitate juridică al căror scop era legat de diferite revendicări sociale sau de realizarea unei „propagande culturale”. Până în 1932 femeile căsătorite nu aveau drepturi civile (nu puteau încheia contracte, nu puteau deţine proprităţi, nu puteau fi administratorii propriei averi). Reforma electorală din mai 1939 acordă femeilor dreptul de a alege şi de a fi alese (în Senat, nu şi în Camera Deputaţilor!) în condiţii de egalitate cu bărbaţii. Abia din 1946 femeile primesc dreptul de a fi alese şi de a vota în condiţii de egalitate deplină cu bărbaţii. Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Studiu şi antologie de texte (1929-1948), Iaşi, Polirom, 2006, 15-81

15 thoughts on “Ei erau curajoşi, ele doar inconştiente

  1. Sorin Turturica este un valoros cercetator al istoriei aviatiei romane. Lui i se datoreaza recuperarea a numeroase informatii asunse sub praful arhivelor si livrarea lor catre cititori de diferite facturi, de la iubitori si cunoscatori ai aviatiei pana la oameni care cauta o lectura usoara, senzationala. Intr-adevar, cartea in discutie este importanta pentru toata lumea, inclusiv pentru autorul ei, care demonstreaza tututor si lui insusi ca este un cercetator si un scriitor plin de pricepere si talent.

  2. Interesanta si amanuntita prezentare, Elena… sunt fascinata de avioane si de spatiu cosmic din copilarie si-mi place sa zbor… Francezii sustin ca “le hasard fait bien les chosese…” – în cazu’ meu, locuiesc în capitala europeana a spatiului si-a aviatiei, dupa 5 ani la Houston-Clear-Lake(NASA area)…
    – – –
    multumesc pentru “haltele” la NP, sanatate si-o duminica linistita… amicalement, Mélanie NB

    • Multumesc pentru vizita si pentru randuri. Voi scrie curand despre alte carti privitoare la istoria aviatiei romane. Felicitari pentru The New Playground. Va citesc constant, chiar daca nu las mereu “urme”…🙂

  3. Pingback: Aviaţia Română în Războiul pentru Basarabia: Grupul 7 Vânătoare de la Prut la Odessa, iunie-octombrie 1941 | Elena Dragomir

  4. Am verificat numele celor trei aviatoare în Micul dicţionar enciclopedic ed. 2005 şi le-am găsit pe toate trei. Brăescu e decedată în 1960. Primele două sunt din jud. Galaţi iar a treia, din Craiova.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s