Istoriografia Războiul Rece

Diferiţi autori definesc Războiul Rece (RR) în maniere difere, îl explică din perspective diferite, îl periodizează diferit. Războiul Rece este înţeles fie ca un conflict „indirect” între Est şi Vest, între capitalism şi socialism/comunism, între SUA şi URSS, fie ca perioadă/etapă a istoriei contemporane. Potrivit unor autori, Războiul Rece a fost cel mai important eveniment al secolului al XX-lea, după 1945.

Enciclopedia Războiului Rece a lui Thomas Parish precizează că Războiul Rece s-a desfăşurat între anii 1945 şi 1991 şi reprezintă „termenul general pentru conflictul politic, ideologic, strategic şi militar dintre aliaţii occidentali conduşi de Statele Unite, pe de o parte, şi Uniunea Sovietică şi alte state comuniste, pe de altă parte”. Aceeaşi lucrare notează că termenul RR are o istorie mai veche, datând din secolul al XIV-lea, când regentul Castiliei, prinţul Juan Manuel, l-a folosit pentru a diferenţia RR de „războaiele fierbinţi”. Potrivit sensului din secolul al XIV-lea, războiul fierbinte era un război declarat oficial, iar RR era un război care începea fără  declaraţie de zăzboi şi se încheia fără tratat de pace.[1]

Potrivit lui Steve Philips, RR „este un nume dat perioadei de relaţii slabe dintre Est şi Vest”. Perioada este cuprinsă între 1945 şi 1991, încheindu-se odată cu căderea Uniunii Sovietice. Termenul RR se referă la „natura conflictului” dintre cele două superputeri, la faptul că acest conflictul nu a fost niciodată fierbinte, direct, nu a implicat o luptă deschisă. Cele două părţi aflate în conflict s-au atacat una pe cealaltă nu direct, ci folosind metode indirecte precum: conflictul ideologic, măsurile economice, necooperarea, spionajul, propaganda, cursa înarmărilor. Războiul din Coreea sau Războiul din Vietnam arată că războiul nu a fost evitat, dar a fost limitat şi nu a implicat o confruntare deschisă între cele două tabere.

Termenul Război Rece se poate referi şi la un conflict între două ideologii concurente: capitalismul, reprezentat şi apărat de SUA, şi comunismul, reprezentat şi apărat de URSS. Cele două superputeri erau convinse de superioritatea propriului sistem şi de necesitatea de a împiedica răspândirea celuilalt. Potrivit altor interpretări (realiste) RR se referă la rivalitatea dintre două superputeri angajate în conflict pentru promovarea şi apărarea propriilor interese. Prin urmare, Statele Unite şi URSS sunt percepute ca două puteri imperialiste care au căutat să-şi asigure supremaţia şi să obţină sfere de influenţă asupra unei mari părţi a lumii. Potrivit acestei interpretări, ideologia a fost doar un instrument folosit în lupta dintre rivali. [2]

Pentru Ann Lane, „termenul Război Rece se referă la starea de tensiune, ostilitate, competiţie şi conflict care a caracterizat, pentru cea mai mare parte a perioadei postbelice, relaţiile Vestului cu Uniunea Sovietică, în mod particular relaţiile Sovieto-Americane”. RR nu a fost premeditat (aşa cum al Doilea Război Mondial a fost premeditat de Hitler), iar lumea nu s-a pregătit pentru el (aşa cum s-a pregătit pentru Primul Război Mondial), spune Lane. RR s-a manifestat cel mai vizibil prin divizarea Europei între Est şi Vest, cea mai simbolică manifestare a sa fiind divizarea Germaniei şi a Berlinului.[3]

Nu există o dată unanim acceptată pentru începutul Războiului Rece. În mod convenţional se admite că între anii 1945 şi 1947 RR a debutat, marcat fiind de momente precum discursul lui W. Churchill din 5 martie 1946 din Fulton, Missouri, când a declarat că o „cortină de fier” a căzut peste Europa, sau de „Telegrama cea lungă” a lui George Kennan din februarie 1945.[4]

Există autori care consideră însă că, dacă prin Război Rece înţelegem antagonismul dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică, dintre capitalism şi socialism, dintre societatea planificată, colectivistă şi societatea economiei de piaţă cu valorile sale pluraliste, atunci RR a debutat în Octombrie 1917 odată cu Revoluţia Bolşevică şi s-a sfârşit odată cu căderea URSS în 1991. Alţi autori leagă începutul RR de debutul celui de-al Doilea Război Mondial.[5]

În mod convenţional se admite următoarea periodizare a Războiului Rece:

  1. primul Război Rece: 1945/1947-1962;
  2. destinderea: 1962-1979;
  3. al doilea Război Rece: 1979-1991.

Variaţiile sunt foarte numeroase între aceste linii convenţionale însă.  Encliclopedia RR identifică patru „ere” ale RR:

  1. 1945-1953: RR izbucneşte ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial;
  2. 1954-1964: crize (definitivarea diviziunii între blocuri, cursa înarmărilor, expansiunea RR în Lumea a III-a, apariţia mişcării de nealinire);
  3. 1965-1979: destinderea;
  4. 1980-1991: tensiuni reînnoite între Est şi Vest.[6]

Istoria RR a început a fi scrisă încă din anii 1950 şi 1960[7], continund în anii 1970 şi 1980.[8] La mijlocul anilor 1990 s-a dezvoltat aşa-numita Noua Istorie a Războiului Rece care se deosebeşte de Vechea Istorie a RR printr-o serie de caracteristici. Vechea Istorie a Războiului Rece propunea în general abordări specifice Şcolii Realiste:

–          Considera că RR a fost un conflict de interese între superputeri. Punea accentul pe rolul superputerilor şi pe interesele acestora, pe conflictul dintre superputeri şi dintre blocuri. Vedea RR ca un conflict bipolar.

–          Accentua responsabilitatea URSS şi mai ales a lui Stalin in izbucnirea RR.

–          Explica RR în termenii Şcolii Realismului.

–          A fost scrisă de specialişti, istorici, cercetători din Europa Occidentală şi SUA, care însă nu aveau acces la arhivele din Europa de Est, din China, Coreea, Vietnam etc. A fost adesea înfăţişată ca o luptă între Bine (Vestul democratic, pluralist, liber) şi Rău (Estul comunist).

Vechea Istorie a RR a fost scrisă în timpul desfăşurării conflictului, ceea ce impunea foarte multe limite. Cum ar fi, de exemplu, să se fi scris istoria Primul Război Mondial prin 1916, când acesta nu se va fi sfârşit încă? Cu alte cuvinte, cum poţi analiza şi înţelege un fenomen, proces, fapt care este încă în desfăşurare, care nu s-a încheiat încă?

Aşa-numita Noua Istorie a Războiului Rece propune o serie de noi abordări:

–          Ea este scrisă după ce RR s-a încheiat, se bazează pe accesul la arhivele din Europa de Est, China, Orientul Mijlociu etc. Este scrisă atât de specialişti din fostul „Vest”, cât şi de specialişti din fostul „Est”.

–          Nu mai este scrisă din perspectiva unei singure abordări teoretice, a unei singure şcoli (realiste). Presupune nu numai o nouă abordare teoretică, ci şi o nouă metodologie, cu cercetare comparativă, multiarhivistică etc.

–          Sugerează şi argumentează că ideile şi ideologia în general au avut un rol mult mai însemnat decât s-a crezut anterior. Vechea Istorie a RR accetua rolul intereselor actorilor principali, trecând ideologia[9] pe un loc secundar (dacă era luată în considerare).

–          De vreme ce RR a fost un fenomen cu un început şi un sfârşit, consideră că are menirea de a studia şi să explica schimbarea, transformarea.

–          Accentueză rolul pe care puterile occidentale l-au avut în declanşarea şi dezvoltarea RR. Dacă iniţial accentul cădea asupra rolului şi responsabilităţii Estului, mai ales ale URSS în declanşarea şi dezvoltarea RR, acum SUA sunt considerate şi ele responsabile de declanşarea şi evoluţia RR. Noua istorie a RR nu mai era interesată să afle cine este vinovat de izbucnirea RR, ci de analizarea şi înţelegerea acţiunilor şi motivelor ambelor părţi, este interesată să avanseze interpretări echilibrate asupra RR.

–          Noua Istorie a RR studiază din ce în ce mai puţin opoziţia Est-Vest, opoziţia/conflictul SUA-URSS. Accentul se mută de pe superputeri şi de pe diviziunea între cele două blocuri pe cercetarea „puterilor minore”, a „statelor mici şi mijloci”, a interacţiunii dintre actori, a rolului acestora în RR. Noua Istorie a RR consideră că „periferia” nu a fost lipsită de putere, că „periferiile” au putut influenţa centrele (adică puterile minore au putut influenţa superputerile).

–          Căderea URSS în 1991 şi încheierea RR au ridicat întrebări legate de validitatea teoriei Relaţiilor Internaţionale. Realismul şi Neorealismul au eşuat în anticiparea sfârşitului RR. Asumpţiile realiste şi neorealiste au eşuat în a oferi cadrul capabil să explice şi analizeze rapida transformare înregistrată la nivelul relaţiilor Est-Vest. Astfel, în vreme ce Realismul şi Neorealismul erau din ce în ce mai contestate, Constructivismul câştiga teren în explicarea RR. Simplificând, o abordare constructivistă asupra RR pune accentul asupra rolului normelor, valorilor, sistemului de credinţe, culturii, ideilor, percepţiilor, în vreme ce o abordare realistă va pune accentul asupra intereselor materiale ale actorilor.

–          O abordare constructivistă adesesea duce la concluzia că felul în care liderii au perceput anumite caracteristici ale sistemului internaţional sau ale situaţiei internaţionale a influenţat foarte mult decizia luată la un moment dat. O abordarea constructivistă insistă asupra rolului pe care l-au avut în RR „puterile minore”. Potrivist acestei abordări, superputerile nu au fost singurele care au contat sau care au influenţat dezvoltarea Războiului Rece. Încă o dată, noua istorie a RR contestă ideea bipolarităţii în RR.

–          Noua Istorie a RR porneşte de la premisa că RR nu putea fi explicat printr-un singur factor, fie el economic, strategic, militar sau ideologic.[10]

În general, sunt identificate trei abordări principale în istoriografia Războiului Rece:

1. Una ortodoxă, tradiţionalistă, dezvoltată la sfârşitul anilor 1940, în anii 1950 şi în anii 1960. Aceasta accentuează vina URSS pentru izbucnirea RR. SUA sunt văzute ca aflându-se într-o poziţie de superioritate morală, acţiunile sale sunt ghidate de o serie de principii şi idealuri superioare. Adesea tradiţionaliştii şi realiştii au viziuni similare asupra RR: URSS era agresorul şi reprezenta o ameninţare; SUA trebuiau să riposteze; se consideră că răspunsul SUA (prin politica de îngrădire) a fost unul înţelept şi justificat, că URSS este vinovată de începerea RR; că politica americană era întotdeauna generoasă, dreaptă, reprezenta „binele”, iar cea sovietică reprezenta „răul”, un pericol de moarte pentru întreaga omenire. Reprezentanţi: Thomas A. Bailey sau Herbert Feis.

2. Una revizionistă, dezvoltată începând cu sfârşitul anilor 1960 şi în anii 1970. Aceasta accentua vina SUA pentru izbucnirea şi dezvoltarea Războiului Rece. Politica SUA nu a fost doar un răspuns la politica ameninţătoare a URSS. SUA au urmăril reconstruirea lumii capitaliste liberale. Expansiunea SUA a început mult înainte de RR şi va continua după RR şi nu are de-a face cu principii înalte şi idealuri, ci cu interese foarte pragmatice, principalele sale interese fiind cele economice.[11] O altă afirmaţie a revizioniştilor este că SUA au interpretat şi perceput eronat URSS, intenţiile sale şi capacităţile sale, puterea sa. De asemenea, uneori s-a arătat că şi URSS, mai ales Stalin, a interpretat eronat intenţiile SUA, cele două părţi suspectându-se reciproc.  Reprezentanţi: William Appleman, Walter LaFeber sau Gar Alperovitz.

3. Una postrevizionistă, ale cărei baze au fost puse de John Lewis Gaddis in anii 1970. Aceasta spune că un singur factor nu poate explica RR, că nici URSS, nici SUA nu sunt singure responsabile pentru izbucnirea şi dezvoltarea RR. „Niciuna dintre cele două părţi nu poate purta singură responsabilitatea pentru izbucnirea RR”, argumneta Gaddis încă din 1972. În 1996-1998, Gaddis, sub imperiul accesului la noile surse arhivistice, propunea istoricului Războiului Rece să se separe de vechea paradigmă de interpretare (tradiţionalism-revizionism-postrevizionism) care să fie înlocuită de distincţia dintre „vechea istoria a RR” şi „noua istorie a RR”. Prima ar fi inclus tot ceea ce s-a scris înainte de 1990 pe baza surselor anglo-americane, cea din urmă tot ceea ce s-a scris după 1990, incluzând şi sursele din Estul Europei, Extremul Orient sau Orientul Mijlociu.[12] Noua istorie a RR evea pe scurt trei afirmaţii de bază: cercetare multiarhivistică; importanţa culturii, a idelor, a credinţelor, a sistemelor de valori etc.; nu mai era interesată de studierea superputerilor, era „globală” (cu observaţua că Noua Istorie a RR nu era în mod obligatoriu mai „bună” decât cele scrise anterior). [13]

Începând cu anii 2000, beneficiind de larga deschidere a arhivelor din fostul bloc sovietic, istoricii RR se ocupă mai puţin cu cine a fost responsabil de izbucnirea RR sau cu întrebarea dacă RR ar fi putut fi evitat. Se acordă o mai mare atenţie ideologiei, tehnologiei, culturii, este studiată Lumea a Treia, accentul nu mai cade asupra URSS sau SUA.

Abordarea teoretică şi metodologică folosită în cercetarea istorică este foarte importantă. Primul lucru pe care orice istoric sau cercetător trebuie să-l stabilească atunci când începe un demers de cercetare este să definească şi conştinetizeze perspectiva teoretică şi metodologică din care face această cercetare şi din care scrie. Nu există „perspetive bune” şi „perspective rele”. Singurul lucru necesar este acela de a fi conştient în scrierea istoriei de şcoala de interpretare la care te reportezi ca cercetător, de curentul istoriografic de care eşti mai apropiat etc. Altminteri rezultatele cercetării pot fi foarte… greu de interpretat şi acceptat.

1După 1990, istoria României populare/socialiste s-a îmbogăţit în domeniul politicii externe sau al relaţiilor internaţionale cu numeroase studii scrise de cercetători români (unii foarte tineri şi foarte buni) pe baza accesului din ce în ce mai larg la arhive. Adesea însă trebuie să mă mir de consecvenţa cu care un autor citează, de-a valma, în acelaşi studiu de politiă externă a României postbelice, de exemplu, lucrări aparţinând Realismului, Neoliberalismului, Neorealismului, Constructivismului, Structuralismului, istorigrafiei tradiţionaliste, revizioniste sau postrevizioniste a Războiului Rece etc., fără a lăsa impresia vreo clipă că ar cunoaşte postulatele respectivelor interpretări sau diferenţele dintre ele. Mă întreb adesea dacă autorul este la curent cu limitele şi critica adusă istoriografiei tradiţionaliste a Războiului Rece atunci când în 2013 citează de zor lucrări apărute în Occident în anii 1950 sau 1960. Oare mai pot fi ele astăzi surse credibile în scrierea istoriei politicii externe a României postbelice?


[1] Thomas Parish, Enciclopedia Războiului Rece, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, 243

[2] Steve Philips, Cold War: conflict in Europe and Asia, Oxford Heinemann 2001, 159-160

[3] Ann Lane, “Introduction: The Cold War as history”, în Klaus Larres, Ann Lane (editori), The Cold War, the essential readings, Blackwell Publishers, 2001, 1-2

[4] Raymond L. Garthoff, A journey through the Cold War: a memoir of containment and coexistence, Washington, Brookings Institution Press, 2001, 1

[5] Martin McCauley, The origins of the Cold War, 1941-1949, London: Pearson, 2006, 97

[6] Ruud van Dijk (editor), Encyclopdedia  of the Cold War, Routledge, 2008, vol. 1, xix-xx

[7] Kenneth Ingram, History of the Cold War, 1955; H.L. Saxena, History of the Cold War, New Literature, 1961; Norman A. Graebner, Cold War. Ideological conflict or power struggle?, 1963; Andre Fontaine, History of the Cold War form the October Revolution to the Korean War, 1917-1950, 1968 etc.

[8] Hugh Higgins, The Cold War, 1974; S.R. Gibbons, The Cold War, 1986 etc.

[9] În acest context, termenul „ideologie” nu se referă la ideologia comunistă sau la cea capitalistă, ci are un sens mult mai larg, desemnând idei, percepţii, concepţii despre lume şi viaţă, cultură, sistem de valori, credinţe, norme etc.

[10] Odd Arne Westad, „Introduction: Reviewing the Cold War”, în Odd Arne Westad (editor), Reviewing the Cold War: approaches, interpretations and theory, Routledge, 1998, 1-23; John Lewis Gaddis, „On starting all over again: A naive approach to the study of the Cold War” în Westad (editor), 27-41

[11] Steven Hurst, Cold War US foreign policy: key perspectives, Edinburgh University Press, 2005, 5-55

[12] Melanie Kühn, Iron Curtains on paper: the origins of the Cold War, 1917-1947, Druck und Bindung, 2009, 4-16

[13] Ruud van Dijk ed., Encyclopdedia  of the Cold War, Routledge, 2008, vol. 1, xviii-xix

One thought on “Istoriografia Războiul Rece

  1. Pingback: O lucrare de referinţă: Războiul Rece, John Lewis Gaddis | Elena Dragomir

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s