Propaganda politică şi filmul în România postbelică

Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912-1989), Cristian Tudor Popescu, Polirom, Iaşi, 2011, 304 pp.

1Analizată de regulă din perspectiva istoriei cinematografiei româneşti, cartea s-a bucurat de recenzii bune, precum cea apărută în Apostrof. Eu mă voi concentra însă asupra altor aspecte. Am citit acest volum prin prisma interesului meu profesional pentru istoria României postbelice. Propaganda politică, relaţia dintre artă (în general) şi politic, mecanismele de funcţionare ale cenzurii, politica externă şi internă sunt teme de interes şi de cercetare pentru mine de ani de zile.  Din această perspectivă, două întrebări fundamentale m-au procupat, citind cartea: în ce termeni prezintă autorul contextul istoric al lucrării sale şi din ce perspectivă teoretică şi metodologică abordează tema propagandei în perioada comunistă?

Filmul surd în România mută… se doreşte a fi o lucrare ştiinţifică, având la bază teza de doctorat a lui Cristian Tudor Popescu. De altfel, în 2011, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografie i-a conferit acestuia titlul de doctor. Şi tot în 2011 Polirom i-a publicat volumul. Nu cunosc rigorile ştiinţifice pentru domeniul de studii universitare de doctorat Cinematografie, dar cunosc rigorile pe care orice lucrare ştiinţifică, indiferent de domeniu, trebuie să le respecte şi, cu mare dezamăgire, am constatat că această lucrare este departe de orice am putea vreodată numi operă ştiinţifică şi/sau teză de doctorat.

Titlu, obiective, metodă, concluzii:

Prima parte a titlului (sau supratitlul) este ales în cazul unei lucrări ştiinţifice în funcţie de teza, de ideea ei principală. Această teză trebuie limpede formulată încă de la început, demonstrată pe parcursul lucrării cu argumente şi reluată în concluzii. Cea de-a doua parte a titlului (sau subtitlul) face, de regulă, trimitere la obiectul cercetat. În cazul de faţă, supratitlul –Filmul surd în România mută – sugerează ca două sunt conceptele operaţionale de bază – filmul surd şi România mută. Cel de-al doilea concept, România mută, aşa cum îl înţeleg eu, face trimitere la teza pasivităţii românilor, a „poporului vegetal” cum l-a numit Ana Blandiana, teză pe care eu o consider cel puţin simplistă şi simplificatoare.  Mai mult, deşi acest concept este menţionat în titlu, el rămâne insuficient dezvoltat pe parcursul lucrării. În ceea ce priveşte celălalt concept, abia la paginile 65-67 aflăm care sunt caracteristicle „filmului surd”, şi anume:

–          „Acţiunea filmului trebuie să fie ancorată într-o realitate bine definită spaţial şi temporal”;

–          „Aparatul se menţine la o distanţă securizantă de actori, în plan mediu, din motive propagandistice”;

–          „Mişcarea neîntreruptă a personajelor”;

–          „Absenţa liniştii”;

–          „Încărcarea obligatorie cu mesaj a fiecărui metru de peliculă”, pe care CTP o numeşte „mesajită cronică”.

Autorul concluzionează: „însumând toate aceste caracteristici, putem numi film surd  tipul de film dominant în anii ’50. Un film vorbitor cu adevărat nu vorbeşte cu glasurile personajelor, dar reuşeşte să dea spectatorului impresia că dialoghează cu el. Dacă însă filmul vorbeşte întruna, în legea lui, fără să bage de seamă spectatorul, dacă filmul întreabă şi tot el răspunde, fără să încerce a intui întrebările spectatorului şi a le răspunde, atunci nu e un film mut, dar un film surd.”  (p. 67) Aceeaşi definiţie este reluată în concluziile lucrării (p. 283), când încă o dată se subliniază că filmul surd este specific anilor 1950. Dar atunci de ce se află un concept caracteristic unui singur deceniu în titlul unei lucrări care analizează aproape opt decenii (1912-1989) de film propagandistic românesc?

Alegerea perioadei 1912-1989 este o altă chestiune discutabilă la această lucrare ştiinţifică. Autorul nu-şi motivează opţiunea, nu ne spune de ce îşi începe analiza în 1912 şi de ce o sfârşeşte în 1989. Putem deduce că începe în 1912 pentru că atunci, potrivit lui CTP, a apărut primul film pe propagandă românesc, Independenţa României, şi că se încheie în 1989, la schimbarea regimului politic. Dar dacă regimul politic a fost criteriul de delimitare a perioadei, atunci analiza ar fi trebuit să se limiteze la perioada aşa-zis comunistă. Dacă nu regimul politic a fost criteriul, atunci de ce s-a sfârşit analiza cu anul 1989?

Orice lucrare ştiinţifică (teza de doctorat inclusiv) debutează cu o introducere, în care autorul justifică alegerea temei, explică de ce este relevantă cercetarea respectivă, spune ce aduce nou în domeniu, ce metodologie foloseşte şi de ce, din ce perspectică teoretică abordează problema, care-i sunt obiectivele. Această introducere este înlocuită aici însă cu un Argument mai scurt de o pagină. Potrivit acestuia, „scopul lucrării este analiza raporturilor dintre filmul românesc de ficţiune şi propaganda politică” în perioada menţionată. O asemenea formulare poate sugera că analiza este făcută de dragul… analizei, de vreme ce „scopul este analiza”. Mai degrabă aş fi aşteptat ca analiza să se facă cu un anumit scop, de a răspunde unei întrebări, de exemplu, oricare ar fi fost aceea. În alte cuvinte, analiza să fie metoda prin care să se atingă scopul, iar nu scopul să fie acela de a realiza o analiză !

Mai departe aflăm că CTP îşi propune „să analizeze cinematograful de propagandă din România comunistă din perspectiva evoluţiilor pe fiecare dintre cele patru decenii de dictatură în relaţie cu evenimentele politice interne şi internaţionale”. Aşadar, potrivit „Argumentului” (pp. 7-8), lucrarea se concentrează asupra perioadei comuniste, care este împărţită pentru analiză în patru decenii. Ce criteriu analitic justifică această împărţire nu ni se spune însă. Despre metodă, aflăm şi că „analiza se face” „prin identificarea şi descrierea temelor propagandistice cu cele mai mari frecvenţe de utilizare” şi „prin studii de caz ale celor mai semnificative filme cu caracter propagandistic”. Cât de vagă şi de neştiiţifică este formularea „a face analiza cinematografului de propagandă din România comunistă prin identificarea şi prin descrierea” unor teme propagandistice cred că este limpede pentru toată lumea. De când este enumerarea unor teme identificate o metodă analitică? Dar descrierea?  Ce înseamnă „a descrie o temă propagandistică”? Metodele descriptive şi cele analitice nu sunt chestiuni diferite? Cum (prin ce metode de cercetare cantitativă) a stabilit autorul care sunt „temele propagandistice cu cele mai mari frecvenţe de utilizare”? Cum a stabilit (prin ce metode calitative) care sunt „cele mai semnificative filme cu caracter propagandistic”? Cum se măsoară, determină „semnificaţia”?

După ce criterii îşi alege autorul cele peste 50 de studii de caz (filme)? Aflăm abia în concluzii că „din cele 550 de filme realizate în perioada comunistă, aproximativ 222” – ce fel de aproximare o mai fi şi asta! – „adică 40% pot fi considerate ca având caracter propagandistic, restul fiind divertisment, comedie muzicală, filme pentru copii”. Cum a ajuns autorul la aceste cifre însă lucrarea nu ne comunică. A văzut CTP cele 550 de filme? După ce criterii a stabilit că 222 sunt filme de propagandă? După ce criterii, dintre cele 222, au fost alese cele 50 (sper că n-am greşit la numărat!) de studii de caz?

Potrivit aceluaişi Argument, autorul nu-şi propune să analizeze filmele „din punct de vedere valoric, artistic” şi nici să discute influenţa factorilor de cenzură asupra filmelor, dar îşi propune să ajungă la „concluzii în ce priveşte contribuţia filmului românesc la fixarea în conştientul şi subconştientul colectiv (…) a formelor de minciună pe care s-a bazat comunismul şi care îşi fac simţite efectele până astăzi”. Prin ce metodă ştiinţifică poate cineva ajunge la asemenea concluzii însă? Cum ar putea cineva stabili (exceptând speculaţiile şi metaforele!) cum a contribuit ceva anume la fixarea unor forme de minciună în conştientul şi subconţtientul, atenţie!, colectiv?

Primele trei capitole ale lucrării par să se constituie într-un fel de parte introductivă teoretică ce urmăreşte să definească principalul concept cu care autorul operează, anume propaganda. Rezultatul însă este atât de confuz şi de neacademic! Să luam un exemplu.

Capitolul I (Propaganda) începe foarte promiţător prin a ne spune că, atenţie, „originile propagandei sunt situate adânc în preistorie. Universului omului preistoric era până la un moment dat omogen. Soarele nu era mai important decât copacul, nici ploaia decât tigrul cu colţi-sabie, iar fiinţa umană însăşi se percepea pe sine ca parte neprivilegiată a naturii, căutând umăr la umăr cu porcul-spinos rădăcini comestibile.”  Mai departe aflăm că la un moment dat „omul primitiv” a început „să creadă” în „ceva supramaterial” şi că „a dorit să transmită şi altora această credinţă, ba chiar să o impună, dacă întâmpina rezistenţă”. CTP continuă: „Fireşte, ne putem imagina la începuturi un singur individ cu Dumnezeul său personal de obsidian uns cu seu, dar homo religiosus poartă în el înclinaţia de a împărţi credinţa cu alţii. De aici începe propaganda, manipularea, persuasiunea, căci măciuca nu mai poate rezolva totul, ca în celelalte situaţii pur materiale. Deci, nu întâmplător religia, cea catolică, dă numele propagandei şi îl pune în circulaţie [ pe el, pe nume] în 1622”.

V-aţi lămurit cred pe deplin cum vine chestiunea cu propaganda, cu preistoria, cu „omul primitiv” alias „hominid” alias „fiinţa umană”. Sper să citească acestă lucrare cât mai mulţi antropologi, arheologi, istorici ai religiilor! Nici nu bănuiesc ei cum vor găsi aici răspunsuri la întrebări care-i macină de atâta vreme. De acum înainte oricine se întreabă, de exemplu, cum s-ar putea reconstitui viaţa unui Homo Neanderthalensis, ce mânca, ce îmbrăca, ce sistem de credinţe avea, ce structură socială, ce ritual funerar etc. ar trebui să-şi canalizeze întrebările către CTP care ştie iată cum umbla omul primitiv umăr la umăr cu porcul spinos sau, şi mai interesant, cum se percepea fiinţa primitivă pe ea însăşi în raport cu natura… şi cu Dumnezeul său personal. Oh! Acestea sunt nişte figuri de stil? Dar atunci ce caută ele într-o lucrare ştiinţifică?

Iar confuzia continuă. Pe baza unor encicopledii şi dicţionare (nu mai comentez acum ce înseamnă să defineşti termenii cu care operezi într-o teză de doctorat cu ajutorul unor encliclopedii şi dicţionare!), autorul stabileşte care sunt caracteristicie propagandei: este catolică, universalistă, totalitară şi sistematică. Pentru orice student din orice program de licenţă de la orice fel de facultate, care va fi absolvit vreodată vreun curs de propagandă este limpede, citind acest capitol (sau pe următoarele), că autorul nu este deloc la curent cu discuţia ştiinţifică din domeniu, fie că este vorba de ştiinţele politice, ştiinţele sociale, ştiinţele comunicării sau istorie. Autorul nu pare să ştie că mulţi sunt specialiştii care au oferit diferite definiţii propagandei, din diferite perspective, că s-au propus abordări teoretice diferite pentru explicarea şi analizarea propagandei, că au fost identificate şi definite forme şi instrumente de propagandă sau reguli ale propagandei. După scop, de exemplu, au fost identificate următoareale forme de propagandă: politică, socială, economică, militară, diplomatică, religioasă, etică. După sursă: propagandă albă, neagră sau gri. Unii vorbesc despre propagandă directă şi indirectă. Alţii fac distincţie între propaganda contemporană (adică a secolului al XX-lea) şi formele asemănătoare propagandei, din secolele anterioare. Filmul este, potrivit specialiştilor din domeniu, un intrument de propagandă.

Mai mult, în cazul de faţă conceptul corect de lucru nu ar fi acela general de propagandă, ci acela particular de propagandă politică; ba am putea merge şi mai departe, făcând distincţia între propaganda politică a unui regim de factură comunistă şi propaganda politică a unui regim nazist/fascist/de extremă dreapta sau a unui regim democratic. Dar, mă rog, despre perioada 1940-1944, CTP nu pomeşte, de parcă atunci nu s-a făcut niciun film propaganditic! Această distincţie s-ar fi putut dovedi utilă, cred, având în vedere că teza are în vedere perioada 1912-1989.

Lucrarea este construită pe un cadrul teoretic şi metodologic… (să-i zic) fragil şi de aceea rezultatul final suferă îngrozitor. Poate vă întrebaţi care sunt concluziile lucrării? Iată-le:

  1. „Cu prea puţine excepţii, propaganda din cinema a urmat cu fidelitate liniile politice de evoluţie ale PCR.” O fi asta ceva nou pentru domeniul cinematografic, nu ştiu, acolo nu mă pricep, dar, în principiu, se ştie că indiferent de domeniul de activiate au fost urmate cu fidelitate liniile politice de evoluţie ale PCR.
  2. Se enumeră temele de propagandă specifice filmului perioadei.
  3. Sunt enumerate cinci pelicule considerate a fi antisistem şi alte cinci considerate propagandistice, dar „convingătoare artistic”.  Ce s-a întâmplat cu intenţia iniţială a autorului de a nu face analiza valorică a acestor filme din punct de vedere artistic n-aş putea să spun.  

Conturarea contextului istoric:

Punând accent pe perioada postbelică (aproximativ 250 din cele 300 de pagini sunt dedicate acesteia), autorul abordează tema deceniu cu deceniu, aşa cum a promis încă din Argument: mai întâi anii 1947-1960; apoi perioada 1960-1970; urmează 1970-1980 şi în sfârşit 1980-1989. Fiecare dintre subcapitolele dedicate acestor perioade începe cu conturarea contextului istoric. Deşi nu putem pretinde autorului  fineţea unui istoric în acest demers, nu putem totuşi să trecem cu vederea sărăcia aparatului critic şi… simplismul cu care abordează problema. De exemplu, CTP, folosind ca sursă credibila, nu-i aşa!, lucrarea lui Paul Sfetcu „13 ani în anticamera lui Dej”, este de părere că în anii 1950 „60% din funcţiile de conducere în România erau ocupate de evrei” şi că „la Cancelaria CC a PMR în toate funcţiile de conducere se aflau evrei” (p. 94; a se vedea şi pp. 145, 153). Mai aflăm că în 1959 România se afla „în plin proces de <<românizare>> a comunistmului” (p. 102) sau că în aprilie 1964 „regimul Dej declară oficial independenţa faţă de URSS, cerând Moscovei să respecte aceleaşi standarde ca şi ţările vestice în relaţiile cu ţările comuniste <<frăţeşti>> ” (pp. 108-109).

Oricine are cât de cât habar despre ce s-a întâmplat în aprilie 1964 ştie însă că NU a existat o declaraţie oficială de independenţă, că Dej nu „a cerut Moscovei să respecte aceleaşi standarde ca şi ţările vestice în relaţiile cu ţările comuniste <<frăţeşti>>”. Declaraţia din 1964 cuprinde o serie de teze ale PMR cu privire la aşa-zisele „probleme fundamentale ale contemporaneităţii”, cum erau considerate la acel moment relaţiile Est-Vest, disputa dintre China şi URSS, respectiv dintre Partidul Comunist Chinez şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, relaţiile dintre ţările frăţeştei, dezarmare, coexistenţă paşnică etc. Expunându-şi în Declaraţie tezele despre aceste probleme, liderii PMR nu au contestat deschis, explicit, oficial nici măcat o dată autoritatea sau politicile sovietice. Dar cine era puţin atent sau familiar cu discuţiile din spatele scenei putea deduce din Declaraţia din aprilie 1964 că România şi PMR aveau poziţii diferite faţă de cele sovietice. Era aşadar vorba cel mult de o contestare implicită şi indirectă a Moscovei, nu de una oficială, explicită.

Lui CTP îi mai şi scapă un PCR în 1961 (p. 138), când de fapt ar fi trebuit să vorbească despre PMR. Ne mai spune că în 1958 România se afla într-un ,,process de dezevreizare” care, sugerează autorul, a fost posibil datorită retragerii trupelor sovietice din România în acelaşi an. Stranie relaţia cauză-efect, nu ? Iată cum este ea prezentată în cuvintele autorului : „După retragerea trupelor sovietice din România în 1958, se petrecea şi un proces de dezevreizare. Rând pe rând deviaţioniştii Ana Pauker, Miron Constantinescu, Iosif Chişinevschi fuseseră înfrânţi de băştinaşul Dej. Aşa se face că e permisă în Străinul calificarea sovieticilor pe punctul de a invada România drept <<jidani>>.”  (p. 149-150) Limpede ca lumina zilei, nu? Aceasta este cauza, acesta efectul!

Sunt pe alocuri şi contradicţii în teza lui CTP. Spre exemplu, dacă la p. 149 aflăm de „dezevereizarea” începuse în 1958, la p. 153 aflăm că, „simultan cu derusificarea are loc, odată cu venirea lui Ceauşescu [la putere], şi dezevreizarea instituţiilor româneşti”.

Uneori CTP citează documente din arhiva CC a PCR, dar stilul său de a face note de subsol este… inconfundabil. Iată căteva exemple. La p. 180 este citat un document „din anii 1950”, iar nota de subsol precizează sursa „Arhiva CC al PCR”, fără specificarea arhivei, fondului, dosarului, paginii, tipului de document. Cine a produs documentul, de ce, când, astfel de întrebări nu-l preocupă pe CTP, iar eu, neputând verifica sursa, pot să-mi imaginez că citatul respectiv putea fi şi… inventat la o adică. La p. 204 autorul este ceva mai exact şi aflăm din nota de subsol că se  citează din „stenograma şedinţei comisiei ideologice a CC al PCR din 23 mai 1968, Arhiva PCR”. E, aşa da! Acum e mult mai limpede! Cu aceste explicaţii mâine în arhive găsesc sigur stenograma cu pricina! Pentru alte asemenea exemple, cine este interesat poate vedea şi paginile 118 sau 237.

Despre citatele prea lungi şi necomentate, neinterpretate din aceste documente de arhivă (sau din filme) parcă nici nu mai are rost să zic nimic, după toate câte am zis deja. Despre relevanţa lucrării pentru istoria cinematografiei nici nu mi-am propus să mă pronunţ. Acela nu este domeniul meu. S-au pronunţat deja şi se vor mai pronunţa încă mulţi, sunt sigură.

Impresia finală a fost aceea că am citit un lung comentariu, un eseu, scris cu talent (exceptând povestea cu omul primitiv, fireşte), nicicum un text ştiinţific.

8 thoughts on “Propaganda politică şi filmul în România postbelică

  1. Nu-l apreciez deloc pe CTP, si consideratiile ;legate de preistorie sunt intr-adfevar hilare. Totusi, mi se pare ca o foarte mare parte a acestui text al dvs se opreste asupra formei cartii sale, asupra lipsei unei acurateti stiintifice.

  2. Felicitari !
    Dupa o asemenea incursiune in “bucatarie”, nu iti mai vine sa consumi acest “plat du jour”.
    Mircea Stanescu

  3. Întradevăr, analiza profesionistă, pertinentă şi la obiect a acestei lucrări de doctorat a d-lui CTP pe care aţi prezentat-o dvs., mă poartă cu gîndul la degradarea conceptului de doctorat în ţara noastră. Dacă astăzi se poate utiliza metoda Copy / Paste pentru a-ţi realiza o teză de doctorat, folosind în acest scop munca de copist a unor studenţi bucuroşi a cîşiga nişte bani utili propriei existenţe, cel puţin CTP are meritul că şi-a pus capul la contribuţie spre a alcătui un eseu de succes, deşi se vede de la o poştă că e departe de a fi o lucrare ştiinţifică.
    Pe timpul meu, numai a te gîndi că poţi ataca într-un fel elaborarea unei lucrări pentru o teză de doctorat care se întindea pe parcursul a cîtorva ani buni, uneori ajungînd şi pînă la 10 ani, astăzi, parcurgînd o scurtă perioadă pentru parcurgerea unor etape prevăzute de lege şi regulamente de aplicare, precum şi dispunînd de cunoştinţe, bani şi ceva prestigiu, nu ai nici un fel de emoţii în a-ţi realiza visul de a dobîndi un titlu de doctor.
    Dispune CTP de un titlu de doctor? – dispune! E! … Cine mai poate cineva să zică ceva?
    Felicitări Doamnă Dragomir!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s