Cum sunt românii? Ideologia de masă a defectului

De câte ori aţi auzit şi citit văicărelile despre cât de răi, leneşi, murdari, necivilizaţi, mămăligari, mai nou, manelişti, cocalari ar fi românii şi poporul român? De câte ori, exasperaţi pe bună dreptate de una sau de alta, nu v-aţi plâns la rându-vă despre cum aşa ceva se poate întâmpla doar în România, o ţară plină de răi, leneşi, hoţi, cocalari etc.? În 2011 până şi Google era de aceeaşi părere. (Dacă repetaţi experimentul veţi vedea că şi în 2013 Google dă acelaşi tip de răspuns.) 

sursa foto: google

Întrebarea „cine suntem” este în centrul noţinii de „identitate”, chiar de „identitate naţională”, şi mă întreb câteodată ce fel de identitate avem noi românii, ca grup, ca societate, ca popor, dacă cei mai mulţi dintre noi părem a fi convinşi că suntem un popor de hoţi, de murdari, de manelişti, că suntem incapabili de reacţie politică, că suntem o mămăligă ce nu poate exploda etc.

De la cei care îşi pun astfel de întrebări în spaţiul public aflăm , de exemplu, că România a trecut prin aproape 50 de ani de comunism pentru că românii sunt pasivi, incapabil de reacţie, prea fricoşi ca să se opună. Să luăm câteva exemple.

Observând că în ciuda mizeriei economice şi sociale din anii 1980, românii nu au înlăturat comunismul mai repete, Stelian Tanase găsea explicaţia în felul de a fi al românului: „Tipul românului cum îl vedem azi, supus şi melancolic, dispus să pierdă totul, dacã-i laşi în schimb viaţa, vieţaş de profesie, acceptând moartea, nepãtimaş, fatalist şi înţelept când pierde. Dupã el, forţele cu care se înfruntã sunt obscure şi mult prea mari pentru nimicnicia lui,  confundându-l pe celãlalt cu Atotputernicul. Retras în propria lui ficţiune şi domesticitate. La rãstimpuri, din nimic, explodând violent”.

Românii sunt pentru Stelian Tãnase „cel mai supus popor din Europa”, iar România nu a fost capabilã sã „reziste atacurilor dictaturii” comuniste pentru cã: „La români reflexul de adaptare este foarte puternic. Îi dai o palmã, zice mulţumesc cã nu l-ai cãlcat în picioare; îl calci în picioare, zice mersi cã nu i-ai rupt o mânã; îi rupi o mânã, zice mulţumesc cã i-ai lãsat restul întreg. Fiecare este convins cã dacã se supune, va reuşi sã-şi negocieze supravieţuirea, bunurile etc. Nu existã o conştiinţã naţionalã (sublinierea mea)”.  Deşi în pagini de jurnal, aceste gânduri devin cunoscute publicului odatã cu publicarea jurnalului şi au putearea de a contribui la rându-le la formarea unor convengeri de grup. Pe de altă parte, ele exprimă o convingere a autorului.[1] În plus, potrivit lui Stelian Tănase, omul se naşte sau nu cu o conştiinţă naţională; conştiinţa naţională este un dat în sine care există sau nu. Aveam de-a face cu un primordialist, se pare. (Eu cred mai degrabă că naţiunea este un construct social, politic…)

Ana Blandiana scria în 1984 cum românii sunt asemeni plantelor, incapabili de revoltã, „un popor vegetal”[2]. În romanul Sertarul cu apluze, scris în anii 1980 şi publicat în mai multe ediţii dupã 1989, scriitoarea reia în pasajele eseistice, atribuite personajelor sau scrise direct la persoana întâi, tema românilor ca „popor vegetal”: „Românii sunt un popor în care fiecare are tendinţa sã se salveze individual”; „Românii sunt poporul cel mai supus, cel mai de nerãsculat, nu pentru cã se lasã dominaţi de ideile celor ce-i stãpãnesc, ci, dimpotrivã, pentru cã nicio ideologie nu-i seduce (sublinierea mea), nici chiar revolta, care e întotdeauna o ideologie”. [3]

Din poezie, metafora poporului vegetal a fost preluatã şi continuã sã fie folositã pe larg în explicarea multora dintre problemele românilor şi României actuale, oricare ar fi ele. De exemplu, Dragoş Moldovan scria în iunie 2009: „E linişte, multã linişte în România acestor luni de crizã economico-financiarã. Ai spune cã spiritual mioritic s-a aşternut din nou peste ţarã, cã resemnarea istoricã a naţiunii ãsteia şi-a reintrat pe deplin în drepturi. Cã am redevenit un popor vegetal, o mãmãligã incapabilã sã explodeze” (sublinierile mele).[4]

Determinantul „mioritic” a devenit un sinonim al de-la-sine-înţelesei laşitãţi, pasivitãţi, ireacţii româneşti, fie cã este ea asociat anilor comunismului, fie cã este atribuit societãţii actuale. Şi pentru Laurenţiu Ursu, caracterul mioritic al românilor ar putea fi una dintre explicaţiile „pasivităţii” afişate de români în faţa comunismului, iar societatea româneascã din anii comunismului este caracterizatã de o mentalitatea fatalistã, moştenitã din vremuri ancestrale. „Dacã ciobanul mioritic este românul generic, simbol al societãþii româneşti, atunci scenariul societãţii româneşti în comunism şi cel al Mioriţei sunt paralele, expresii ale aceluiaşi mod de a înţelege lumea. Concluzia baladei e cã soarta, în oricare dintre manifestãrile ei, este implacabilã şi, prin urmare, nu are rost sã i te opui. O concepţie fatalistã, aşadar.” Conform acestei teze, un popor care a produs ca mit naţional Mioriţa, reacţioneazã faţã de nedreptate şi violenţã cu pasivitate şi fatalism, atât în vremuri comuniste, cât şi în vremuri… necomuniste.

Despre pasivitatea şi fatalismul poporului român s-a scris şi în perioada interbelică, ba chiar şi mai devreme.  Opera lui Constantin Rădulescu-Motru oferă doar unul dintre exemple. Iată : „O caracteristicã a sufletului românesc, care se poate constata iarãşi de la o primã privire comparativã, este neperseverenţa la lucrul început. Românul este greu pânã se apucã de ceva, cã de lãsat se lasã uşor, zice un scriitor popular. Activitatea românului o comparã mulţi cu un foc de paie. În Apus, omul se înfige adânc cu munca sa în naturã; românul rãmâne la suprafaţã. Omul din Apus face opere durabile, pe când românul improvizeazã”. Sau „Sufletului românesc i s-au mai atribuit încã alte multe caracteristici. S-a spus cã este nedisciplinat în ceea ce priveşte munca pe terenul economic. Pe când celelalte popoare din Apus pãstreazã muncii un ritm regulat, ca de ceasornic, poporul român cunoaşte munca dezordonatã, sub formã mai mult de joc. Românul nu munceşte metodic, ci în salturi; are lungi perioade de odihnã, iar la nevoie dã pe brânci şi face muncã de sclav”.

Într-o conferinţă din 1910, Rădulescu-Motru analiza caracterul românului, curajul său în caz de primejdie sau amorţierea sa când este necesar să fie activ. Iată : „omul de caracter, la români, nu este acela care este consecvent cu sine însuşi, ci acela care n-a ieşit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei. De consecvenţa cu sine însuşi a grupului cine se întreabă? Nu este vorba cum sună clopotul, ci dacă sună; a sunat, ai fost prezent, şi eşti român, atunci eşti om de caracter. Nu este ţară cu oameni mai curajoşi ca ţara noastră românească. Românii sunt eroi, dar cu deosebire când sunt în grup. În front, la război; în ceată, la revoltă; în cârd, la vânătoare… curajul românului nu are pereche”. Sau: „tot românul face paradă cu sentimentele sale naţionaliste (citeşte naţionale, nota mea). Dar numai până la faptă. Fapta fiind a fiecăruia, adică individuală, cu ea încetează şi naţionalismul. Dă-i unui român în mână toiagul apostolatului ca să predice naţionalismul… pentru alţii, şi el este imediat gata de drum. Va predica peste tot locul sfânta cauză a naţionalismului; va conjura pe toţi semenii săi să se trezească din amorţire şi să-şi cultive inima şi mintea cu sentimente şi idei naţionale; va fi cel mai aprig sfătuitor de bine. Dar până la fapte. Pune pe acelaşi român să facă o muncă anumită cu temei, şi atunci lucrurile se schimbă”.[6]

Republicate în anii 1990, textele lui Constantin Rădulescu-Motru (pdf.) au avut un impact important asupra multora, şi unii le consideră încă a fi studii „avizate” (aşa cum se notează în Nota Introductivă a ediţiei menţionate, p. 8). Îmi amintesc cum, studentă fiind, la cursul de istorie contemporană a României, profesorul ne citea din această lucrare astfel de pasaje. Îmi amintesc cum noi ne luam notiţe şi cum toţi, profesor şi studenţi, eram de acord că românii sunt leneşi, laşi, cu spirit de turmă…

În lucrarea sa fundamentală Din psihologia poporului român, publicată pentru prima dată în 1907, Dumitru Drăghicescu spunea la rândul său că o caractersitică pronunţată a „sufletului românului” este „pasivitatea, rezistenţa defensivă, resemnată, pasivă, supusă, înfrântă, lipsa de energie ofensivă”, pe care el o punea pe seama istoriei pe care a fost nevoit să o înfrunte poporul român[7]. Lucrarea a fost, de asemenea, republicată după 1989, iar astăzi sunt încă unii care consideră se pare că descrie nişte „stereotipuri naţionale [care] nu sunt fictive, ci pleacă de la o realitate”.

Un discurs asemăntor este prezent în literatura, publicistica sau eseistica de astãzi. Discursul despre pasivitatea românilor depãşeşte bineînţeles analizele asupra comunismului românesc şi sunt frecvent întâlnite în caracterizãrile generale ale „românilor” şi ale societãţii româneşti. Pentru Horia Pãtraşcu, de exemplu, românul se aflã într-o „stare de hibernare perpetuã” : „Priviţi-vã mai atent concetãţenii: sunt umezi! Nu-mi pot reprezenta Românul altfel decât ca pe o vietate unsuroasã, alunecoasã, puchinoasã, adormitã, cu o piele având textura corpului unei meduze. Dacã-l laşi în pace, te priveşte alene, cu nişte ochi împãienjeniţi şi nepãsãtori, dacã i te adresezi, intrã deja în stare de alertã nevrând sã fie deranjat sub nici o formã şi din nici un motiv din starea de hibernare perpetuã, aşa încât tonul sãu este rãstit, nepoliticos, neîmbietor la vorbã”[8].

Horia-Roman Patapievici în Politicile sale îndelug contestate scrie că românii sunt „un popor cu substanţă tarată, oriunde te uiţi vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare”. ,,Românii nu pot alcãtui un popor pentru că valoreazã cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu”. Sau „Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmeazã cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită. Inima devine piftie, iar creierul un amestec apos”[9].

Astăzi majoritatea explică o serie întreagă de „nereguli” româneşti prin „pasivitatea mioritică”. Se vorbeşte până şi despre „pasivitatea mioritică în faţă privatizării”, despre pasivitatea mioritică cu care oamenii aşteaptă guvernul să le ridice diguri la porţi în caz de inundaţii sau despre „pasivitatea mioritică în faţa destinului”, afişată (încă se pare) de ţăranul român al zilelor noastre.

Deşi tezele aşa-zisei psihologii a maselor/ a naţiunilor sunt de multă vreme ieşite din uzul ştiinţific, ele încă sunt luate, se pare, în serios de mulţi. Se consideră că „psihologia”, „caracterul”, „felul de a fi şi de a gândi” al „românilor” este un dat cu care ne naştem, pe care îl moştenim din adâncul istoriei şi de care nu ne putem debarasa. O linie comună în toate aceste exemple este dată de modul în care „autorul” se exclude pe sine din rândul acestei „românimi” ancestral tarate. Nişte români, autorii acestor texte, critică tarele „mioritice” ale „românilor”, explică orice eşec mai mult sau mai puţin „istoric” punându-l pe seama „felului de a fi al românilor”. Dar se exclud pe ei înşişi întotdeauna din această masă amorfă. Se poate lăsa astfel impresia – pe deplin justificată, cred eu – că tarate sunt doar „masele”, din rândul cărora autorii discursului nu fac în niciun caz parte.

Paradoxal poate părea însă faptul că „masele” au preluat se pare acest discurs, şi cred în el cu toată convingerea. De la cei câţiva intelectuali care găseau beteşugurile „sufletului românesc”, mi se pare că am ajuns astăzi la o ideologie de masă a defectului. Cu toţii am ajuns se pare să credem că într-adevăr nu mai există popor mai plin ancestral de metehne decât acest popor român.

Şi acum din ciclul auzite de mine, cu urechile mele, la cafenea, în taxi, în tren, la televizor, la şcoală, la spital, citite pe forumuri şi aiurea:

-          Românii nu au simţ politic, ei nu înţeleg politica şi în consecinţă avem în ţară situaţia pe care o cunoaştem. Românii sunt pasivi, ei fac întotdeauna ce le spui. Se încolonează ca mioarele la tăiere şi merg din patru-n patru ani la vot, cuminţi, apoi îi cuprinde iar letargia. Şi dacă ceva nu le convine mai pe urmă, nici nu se obosesc să gândească la faptul că votul lor este responsabil. Stau cuminţi în banca lor.”

-          În România nimic nu merge cum trebuie, căci românul e leneş. El nu se gândeşte decât să-i fie bine lui în această clipă, ce va mai fi şi mâine, om mai vedea. Mai e până atunci. Românul n-are perspectivă, pentru el viitorul nu există. Leneş şi agale, nu-l poţi scoate din ritmul lui.

-          Românii sunt şmecheri. Ei ştiu să se descurce, ştiu să-şi aleagă bine prietenii, după interes. Nu pot vedea binele comun, doar interesul propriu. Ajunge unul în parlament, s-a terminat cu ţărişoara, urmează căpătuiala persoală. Dacă i-a luat Dunărea casa, el n-a ieşit să ridice un dig în poartă, a aşteptat guvernul, ca un neam de cerşetori. La români e o modă: că să vină primarul, guvernul sau Gigi Becali să ne ridice case că suntem sinistraţi. Facem liste cu minciuni, că bordeiul de chirpici pe care l-a luat apa era de fapt vilă cu termopane şi aşteptăm pomană de la stat. În multe din cazurile de inundaţii, dacă oamenii aveau puţină grijă de ei înainte de potop sau viitură, nu se întâmpla nimic. Dar nu, de ce să facă ei ceva? Că doar dacă acum a ajuns apa până lângă gard de ce să repare românul malul că nu mai vine apa… Şi dacă totuşi o veni, mai vede el pe urmă…Ca ciobanul: şi de-o fi să mor… dar poate nu mor….

-          Or mai fi şi oameni care muncesc în ţara asta, dar eu cred că cei mai mulţi români vor să trăiască pe banii statului. Aşteptăm frumuşel pensii de la stat, ajutoare, alocaţii. Şi ne mai mirăm că n-avem economie.

-          Avem ţara pe care ne-o merităm. Aşa suntem noi românii, aşa ţară avem! Dacă eram francezi, ar fi fost şi România Franţa. Aşa, e doar România. Aşa sunt românii. Stau, nu fac nimic. Cel mult se plâng. Nu fac nimic, nu se-ntâmplă nimic. Nimic bun, în orice caz.

-          Suntem unde suntem pentru că suntem balcanici şi răi. Primul lucru pe care-l vedem e paiul din ochiul altuia. Dăm primii cu piatra, dar să ne recunoaştem greşelile şi să ne punem pe muncă nu ne grăbim. Aşa suntem noi, românii, asta e, n-ai ce să-i faci.

-          După 20 de ani de la revoluţie, eu am ajuns la o concluzie la care ţin tare mult: în ţara asta au succes doar hoţii, leneşii, oportuniştii. De regulă, cine are succes e şi hoţ, şi leneş, şi oportunist. Iar soluţia pentru un om cinstit nu e decât una singură: să aibă cât mai puţin de-a face cu ei. Să-şi vadă liniştit de treburile lui, atât cât poate. Să se îngrijească de el şi de familia lui. Iar dacă nici aşa nu se mi poate, mai are o soluţie: să plece din ţara asta, în Canada, în Suedia, în Germania. E plină lumea civilizată de români care n-au mai putut să trăiască aici.

-          Nu se întâmplă nimic bun şi toate merg pe dos – şi educaţie, şi cultură, şi învăţământ, şi sistem politic, şi economie – pentru că aşa e sistemul în România şi aşa sunt românii din acest sistem. Dacă se ridică vreunul care să se bată cu morile de vânt, repede este îngenuncheat. Nu poţi să te opui, nu ai nicio şansă. Şi atunci, dacă oricum nu poţi schimba nimic, ce rost mai are să încerci. Doar naivii mai pot avea speranţe şi iluzii. Oamenii realişti îşi văd de treburile lor, aici (în România, nota mea) dacă pot sau în altă parte (în altă ţară) când nu mai au încotro.

Există la polul opus acestui discurs propaganda naţionalistă, cu românii buni, cinstiţi, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, „stavilă în calea distrugerii Europei”, „insulă de latinitate”, „apărători ai creştinătăţii” ” etc. Este acest discurs naţionalist o reacţie la teza românului ancestral tarat? Eu cred că cel puţin în parte este. Se nasc românii cu toate metehnele din lume? Eu cred că nu; cred că se nasc nici mai buni, nici mai răi decât alţii.

Mai cred că perspective diferite asupra lumii duc la acţiuni sociale diferite şi produc consecinţe sociale diferite ; construcţia socială a cunoaşterii şi adevărului are consecinţe sociale. Aşadar, se naşte întrebarea : ce consecinţe sociale are/va avea propagarea acestei ideologii a defectului.


[1] Stelian Tănase, Acasa se vorbeste in soapta. Dosar si jurnal din anii tarzii ai dictaturii, Bucuresti: Compania, 2002, p. 27, 37, 83

[2] În 1984, Ana Blandiana publica în revista Amfiteatru poemul Eu credi. A se vedea şi Ana Blandiana, La cules îngeri, Bucureşti-Chişinău: Litera Internaţional, 2002, p. 201-206.

Eu cred Eu cred că suntem un popor vegetal / De unde altfel liniştea /În care aşteptăm desfrunzirea? / De unde curajul / De-a ne da drumul pe toboganul somnului / Până aproape de moarte / Cu siguranţa / Că vom mai fi în stare să ne naştem / Din nou? Eu cred că suntem un popor vegetal – / Cine-a văzut vreodată/ Un copac revoltându-se?

[3] Ana Blandiana, Sertarul cu aplauze, Humanitas, 2004, p 68, 80-81

[4] Cronica Română, Anul XVII, Nr. 4887, 5-8 Iunie 2009, p. 1.

[6] Constantin Rãdulescu-Motru, Psihologia Popurului Român, Bucureşti: Paideia, 1999, 18, 24, 36-38

[7] D. Draghicescu, Din psihologia poporului roman, Bucureşti: Albatros, 1996, 345

[8] Horia Pătraşcu, Singur printre români, Piteşti: Paralela 45, 2009

[9] După Gheorghe Grigurcu „Pe marginea presei”, în Tribuna, nr. 78/1-15 decembrie 2005, p. 8.

14 thoughts on “Cum sunt românii? Ideologia de masă a defectului

  1. Constiinta nationala a fost creata de un grup de boiernasi luminati. Aceasta patura subtire de oameni care credeau aproape dezinteresat in ideea nationala (ba, pentru multi dintre ei, cum erau unii dintre boierii moldoveni, in contra intereselor lor imediate!) nu mai exista. Monarhia straina care a promovat aceasta patura in dauna marilor familii (in principiu indiferente la ideea nationala) nu mai domneste. Comunismul national ne-a lasat ideea gaunosa a unui exceptionalism romanesc. Care a fost intors pe dos in ideologia de masa a defectului national, cum bine o numiti. Si desigur, ca in toate tarile tentate cu ideologii national -socialiste (includ aici ambele mari totalitarisme ale secolului), s-a produs si “tradarea carturarilor”.
    Dati-mi o clasa de mijloc si pot sa va arat o comunitate. Partea proasta e ca de 100 de ani nimeni nu mai vrea sa fie la mijloc. Majoritatea a fost sedusa de exceptionalisme.

    • Stimate domn. In 1857 unirea celor doua Principate a fost ceruta de divanele ad-hoc ce includeau reprezentanti ai tuturor claselor sociale. Pentru Transilvania au murit niste mii/zeci de mii de soldati romani in 1916 – 1918. Romania Mare si anexarea Transilvaniei, Basarabiei, Bucovoinei, etc in 1918 s-au facut de asemenea in urma unor adunari populare in aceste provincii. In 1941 – 1944 s-a murit pe front pentru Basarabia, apoi pentru Transilvania. Ca sa veniti dvs sa spuneti aici ca toate astea s-au facut, nu-i asa, pentru o ‘inventie”… cu o explicatie de scoala primara: s-au adunat cativa bnoiernasi si au “inventat” ideea de natiune romana.
      Poate imi spuneti cine inventeaza azi ideea de supra-stat mondial. Si cine inventeaza distrugerea Romaniei.

      • Nu e cazul sa va enervati. Povestea cu Mos Ion Roata a fost transcrisa literar tot de acei boiernasi care formau majoritatea relativa in Adunarile ad-hoc. Soldatii romani despre care vorbiti au luptat eroic indr-adevar, dar ideea nationala nu au deprins-o in familie, ci in scoala sau in biserica influentata de spiritul timpului. Nu inseamna ca nu au participat la ideea nationala. Dar ideea nationala n-au dospit-o masele. Si fiindca ati adus vorba de scoala primara, sa citim putin din abecedarul lui Creanga: “Tara noastra mare este Romania. Ea este formata din doua natiuni mari. Una este Muntenia si cealalta este Moldova.” Mi se pare mie sau tocmai se incerca unificarea constiintelor nationale prin intermediul scolii? Si suntem deja in 1868.
        Iar supra-statului mondial nu ii vor rezista masele. Ci tot o clasa de mijloc educata si cu principii.

      • S-au intalnit aici, se pare, un constructivist (cred, Dl Ghenea) si un primordialist (cred, Dl Focsa). Este firesc ca pozitiie dvs. sa fie diferite. :) Daca acceptam ca “natiunea română” a fost “inventata”, atunci însemană că acceptam că toate celelalte naţiuni au fost şi ele tot “inventate” şi nu mai este cazul să ne simţim inferiori altor naţiuni şi din această pricină. Oricum, de interes pentru mine în acest context ar fi mai puţin ce s-a întâmplat în negura vremurilor şi mai mult ce se îmtâmplă cu noi astăzi.

      • V-am trimis pe e-mail printscreen. Şi mie îmi apare exact cum scrieţi dvs…..

        Referitor la text, îmi permit o observaţie: pe toate personalităţile i-aţi citat din lucrarea originală, numai pe dl. Patapievici nu :-) , ci “După Gheorghe Grigurcu „Pe marginea presei”, în Tribuna, nr. 78/1-15 decembrie 2005, p. 8.” [9].
        Interesant este că, dintre toate textele citate, doar “Politicile” au supărat românii cu adevărat, cu atât mai semnificativ cu cât însăşi autorul lor s-a dezis de acestea. Acele afirmaţii au fost scrise în 1990-91, şi publicate în 1996, «cu mențiunea expresă că exprimările cele mai excesive nu îl mai reprezintă și că le-a păstrat pentru a oferi cititorilor „o mărturie veridică a convulsiilor sociale de la începutul anilor 1990”».

      • Multumesc pentru observatii! Juste. Ma gandesc si eu ca ar fi fost mai greu sa nu se dezica de asa texte si sa fie totusi gras platit din banii poporului roman… Oare de aceea s-a dezis de ele?… (Nu aveam cartea respectiva la indemana cand am scris textul… :) )

  2. În primul rând, bună ziua şi mulţumesc pentru vizită. De câte ori nu găseam un răspuns satisfăcător, la fapte istorice, politice, comportament, întâmplări de la rubrica fapt divers, mă resemnam: suntem defecţi genetic! Românii sunt defecţi genetic! Exemple am foarte multe, dar lăsând satisfacţia fiecăruia de a le depista, va observa că se înmulţesc rapid precum legile lui Murphy.
    Din postul dumneavoastră, observ că dl Horia-Roman Patapievici încearcă să prezinte convingător, aceeaşi observaţie, ce urmează a fi dovedită ştiinţific după publicarea comparativă a genomului românesc cu genoamele altor popoare :)

  3. Natiunea este ceva organic si nu poate fi inventata de cineva. Iar statul care cuprinde o natiune nu a fost nicidecum o creatie de secol XIX. Regate centralizate s-au format inca din Evul Mediu. Ce altceva au incercat Ludovic al XI-lea sau Filip cel Frumos in Franta, Ferdinand catolicul in Spania, Ivan cel Groaznic in Rusia si asa mai departe ? Ungaria medievala, Polonia medievala, ce au fost ? Practic, in afara de statele germane si de cele italiene, de principatele romane si poate or mai fi fost si altele, concret in intreaga europa regatele formate se cristalizau ca state “nationale” chiar daca nu in acceptiunea de secol XIX si chiar daca nu exista o “constiinta nationala” in sensul secolului XIX. Ce altceva insemna “la France arrondie” sau ideea de “Rex imperator regno suo” ? Dar Franta lui Henric al IV-lea si mai ales a Regelui-Soare, ce altceva incerca decat sa construiasca un stat care sa reflecte maretia unui popor – cel francez ? Se poate exemplifica in acest fel cu intreaga Europa (cum am spus, cu cele cateva exceptii), ba chiar si razbouiul de independenta american, pentru ce a fost dus decat pentru crearea unui stat suveran din vechile colonii, chit ca poporul american era o amestecatura cu origini etnice diferite ?

  4. Nu cred că “ar fi fost mai greu”. Până la urmă, cine s-a încrezut în dezicerea sa?
    Cred că motivul “retractării” nu a fost altul decât bunul-simţ, fie şi el acela doar că era «plătit gras» din banii unui popor pe care în 1990 îl numise “patibular” :-)

  5. Eu cred că toţi cei ce au caracterizat astfel poporul român în ansamblul său, în toate culorile sumbre pe care şi le-a clădit în universul îngust al minţilor lor, au ei înşişi o frustrare în suflet şi caută să şi-o justifice prin alte cauze, exterioare lor, refulînd-o asupra altora. Adică, să mă exprim mai direct, dacă eu nu am realizat mare lucru în viaţă, acest fapt nu mi se datorează mie care am fost un puturos toată viaţa mea,care am trăit în baza muncii altora, nu am pus osul la treabă, nu am pus mîna pe carte pentru a mă instrui ca să devin valoros societăţii în care mă aflu, ci societăţii care m-a produs. Astfel că aceşti filosofi de doi bani, dotaţi cu ceva talent în ale scrisului, nefiind mulţumiţi de ce au realizat ei în viaţă aruncă vinovăţia în altă parte, nedorind să şi-o asume, jignind în fond întreaga naţiune în însăşi baza ei genetică.
    Sigur că orice naţiune are posibilitatea realizării sale în funcţie de condiţiile dezvoltării sale istorice, de mediul care îi permite existenţa sa din începuturi, acesta fiind şi sensul baladei MIORIŢA în cazul românilor, unde destinul poate să-ţi joace feste în orice moment. Asta nu înseamnă că ciobanul din baladă ar fi un defetist incurabil ci un om prevăzător, un fel de filosof în felul său, proiectîndu-şi în minte sensul existenţei sale.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s